renate.dinu, Author at Centrul Național al Dansului București

E întuneric. Nu văd nimic. Mă aflu într-o cameră în Muzeul de Artă din Cluj. O statuie a prins viață și vorbește. Spune pe o tonalitate calmă, calculată: „I have my back perfectly straight. I can stand up as well. I am just a stone. I am a woman. I am a men. I am Egyptian. I am Parisian. I am primitive. Egyptian. African. Vulcanic. Neolithic. I am a luxury. I am important. I am transgender. I am post-gender. I am humble. I am liquid. I am stable. I am not here.”

Este Cumințenia Pământului a lui Constantin Brâncuși. Ea vorbește. De fapt, nu este, pentru că nu o pot vedea. Pot numai să o aud. Iar ceea ce spune este contrar cu ceea ce spune lumea despre ea. Cumințenia Pământului nu trebuia să simbolizeze femeia tăcută? Atunci de ce vorbește?

Ies din sală unde îl întâlnesc pe cel care a gândit această acțiune continuă. Manuel Pelmuș este coregraf. A colaborat cu Opera Națională din București și Opera din Cluj, iar apoi a continuat să colaboreze cu Opera din Hamburg. A primit Berlin Art Prize pentru arte performative în 2012 şi premiul pentru excelenţă al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti în 2014. Trăieşte şi lucrează la Bucureşti şi Oslo. L-am întâlnit la Cluj, cu prilejul Festivalului Temps D’Image, care găzduiește perfomance-ul Cumințenia Pământului.

Ideea acestui proiect, de a expune altfel opera lui Brâncuși, de a-i găsi simbolurile, a pornit de la obiectul și popularitatea sculpturii?

Manuel Pelmuș: Da, de la ambele. Ar fi interesant de lucrat și la nivelul de formă, la forma reprezentării și în același timp și la conținut. În cazul Cumințeniei, lucrarea a fost concepută pentru o expoziție din București, o expoziție de grup la Muzeu Național de Artă care era legată de toată campania de achiziționare și de subscripție publică pentru scupltură. Mă întrebam dacă ideea de achiziție se putea duce un pic mai departe de senzaționalism: cât costă, cât nu costă, suntem săraci, nu suntem săraci, Brâncuși e al nostru, e geniu, e țăran, nu e țăran, e al francezilor. Mă interesa să merg mai departe de discuția asta, într-o discuție mai interesantă despre ideea de public, de serviciu public, de bun public, de instituție publică, de colecție publică, și cumva mă gândeam la un muzeu ca la un fel de loc unde faci politică pe termen mai lung. Politică în sensul că ne strângem ca societate să discutăm valorile care ne interesează. Ce ne-ar interesa pe termen lung? În afară de problemele politice punctuale, mă gândeam și la ideea unei dezbateri – De ce achiziționăm statuia asta? Cum adică Brâncuși e la meu, al nostru. Cine suntem noi? Iar acolo mă gândeam că poate să contribuie expoziția.

Care au fost etapele proiectului Cumințenia Pământului?

Manuel Pelmuș: Am făcut o cercetare, m-am uitat la lucrarea asta mai puțin cunoscută publicului larg din opera lui Brâncuși și am remarcat următoarele lucruri. Pe de o parte, am citit ce s-a scris de-a lungul timpului despre lucrare. Practic cum e instrumentalizat istoric Brâncuși. În mod particular când vine vorba de Cumințenie, discursul este produs în special de bărbați, despre cum ar trebuie să fie femeia, că sculptura reprezintă esența femeii, care trebuie să fie umilă, tăcută, cuminte. Am găsit undeva scris că Brâncuși i-a făcut o gură mică, abia scrijelită, parcă dorind să ne spună că ea trebuie să nu vorbească, să rămână tăcută. Și atunci am zis, bun, ar trebui să vorbească mult: După aceea, ar trebui să poată să decidă să se miște, să poată să iasă din poziția în care reprezintă doar un obiect căruia să-i atribuim tot felul de etichete. Mă gândeam cum aș putea face, ca lucrarea Cumințenia pământului să intre în posesia propriei existențe sau ființe, adică să spună ea toate lucrurile astea. Pe de altă parte, cred că Brâncuși a fost un artist foarte, foarte bun, iar lucrările lui au o dimensiune – la momentul respectiv erau super-radicale ca formă – era inovator, radical și foarte modern, și atunci m-am gândit cum aș putea să reanimez lucrarea.

Cum ai realizat textul?

Manuel Pelmuș: Citind toate etichetările până astăzi, inclusiv pe cele ale unor colegi de-ai mei, inclusiv ce am găsit pe internet, pe forumuri unde lumea își dădea cu părerea despre achiziție, am amestecat și am adăugat un strat de ficțiune textului. Dar în proporție de 98% textul e scris din ce am găsit că s-a spus, construit însă altfel – câteodată să se contrazică, câteodată să se anuleze. Ideea a fost să nu apară ca o negație. În loc să spună: nu sunt asta, nu sunt ce vreți voi să fiu, mă gândeam că, dacă ea afirmă toate lucrurile astea, devine și un pic ironică, anulându-le cumva. Adică dacă ești tot, nu prea mai ești nici una și nu poți cumva să te eliberezi și să devii ceea ce vrei. Așa e și cu întunericul, nu poți să vezi, nu poți să identifici ușor și apoi să spui că arată așa, că are părul scurt, lung. Pentru mine e ca o posibilitate de a imagina sculptura într-un mod foarte diferit. M-a interesat și relația de obiect – subiect, pentru că într-un muzeu merg de obicei oameni care uită la niște obiecte, și mă gândeam cum aș putea să complic relația asta un pic, adică la un moment dat să fie un obiect, o structură și în același timp să fie și live.

Articol scris de Monika Tompos, disponibil integral aici.

Eu unul nu mă duc la spectacol pentru a fi abuzat și cred cu tărie că cei mai mulți spectatori sunt de acord cu mine. E o discuție mai veche pe care o am cu creatorii de performance-uri, pe care îi încurajez și pe această cale să ofere dacă nu entertainment, măcar ceva pozitiv. Aveți milă de spectatorii voștri, probabil au avut deja o zi grea la serviciu. Mai adaug că mi-e frică de performance-uri one on one și de cele participative, cu implicarea publicului. Nu-mi place să ies din zona de confort pe care mi-o oferă scaunul de spectator, nu vreau reflectoarele pe mine și, în cuvintele unei prietene, „am dificultăți emoționale pe zona relaționărilor”.

Acestea fiind zise, vă dați seama că nu m-am grăbit să mă înscriu la The Stranger Gets a Gift Service – Interruptor (Republica Cehă), instalație-performance, putând fi experimentată doar de către un Utilizator (45 de minute). Totuși soarta a făcut să o întâlnesc pe Cristina Maldonado în persoană. M-a cucerit personalitatea ei deschisă, de om fain și am hotărât că nu are de ce să-mi fie frică de spectacolul ei.

Spectacolul seamănă cu Cristina: e deschis, e fain și nu are de ce să îți fie frică de el. Imaginează-ți două coli albe suprapuse ca singur canal de comunicare între doi oameni. Poți face orice, poți crea, poți încerca să comunici. Poți încerca să afli lucruri despre celălalt, poți să spui lucruri despre tine, poți coregrafia o interacțiune cu celălalt. După, e prilej de reflecție despre ce înseamnă suprimarea unui simț, auditiv, cum te poate influența constrângerea în procesul creativ sau comunicare și, în fine, în ce măsură ești structurat pentru colaborare. La ora asta programările sunt făcute până în ultima zi de #ReDance, așa că nu mă pot decât bucura pentru cei care au avut curaj și le doresc o experiență la fel de plină de înțeles, așa cum am avut eu parte. Mulțumesc, Cristina.

text scris de Dany Kozak

Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, cu sprijinul East European Performing Arts Platform (Polonia) a organizat la Bucureşti, în prima săptămână din noiembrie, ediţia-pilot a Bienalei Regionale de Coregrafie-Re//Dance – primul eveniment de profil dedicat dansului contemporan din Europa Centrală şi de Est. Potrivit coregrafei Vava Ştefănescu, ideea organizării acestui eveniment a “încolţit” încă din toamna anului 2013, când şi-a început mandatul de manager al Centrului Naţional al Dansului, deoarece se simţea nevoia internaţionalizării, a reconectării cu ceea ce se întâmplă în afara României.

Bienala nu este concentrată pe ceea ce în mod tradiţional se numeşte dans, argumentează Iulia Popovici numele de Bienală de Coregrafie şi nu de Dans Contemporan: „Trăim într-o lume în care coregrafia este peste tot. Avem coregrafie socială…toată lumea se mişcă. Coregrafia este în viaţa noastră de zi cu zi. Ideea că dansul se întâmplă doar între trei pereţi negri şi un al patrulea format din public şi că presupune tot ansamblul artistic şi profesionalist presupus de conceptul de dans e destul de departe de ceea ce înseamnă în momentul de faţă coregrafia contemporană. Există o diversitate de forme care se apropie din ce în ce mai mult de omul obişnuit, tocmai pentru că dansul contemporan a fost dintotdeauna o artă de nişă şi nu are nicio şansă să devină altfel”.

Din programul Bienalei Regionale de Coregrafie au făcut parte spectacole şi performance-uri din Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia, Ungaria şi România. Artista Cristina Maldonado, din Mexic, este rezidentă în Praga şi a fost invitată la Bienală cu o instalaţie-performance, experimentată, pe rând, de către un singur utilizator: “The Stranger Gets a Gift Service – Interruptor”. Cristina îi numeşte invitaţi, nu spectatori, pentru că fiecare este invitat să experimenteze folosirea instalaţiei, într-un spaţiu în care se află singur.

Cristina Maldonado: „Mulţi ani am fost interesată de crearea de experienţe prin care să ofer spectatorilor oportunitatea de a relaţiona în alte moduri cu lucrurile. Să nu stea pur şi simplu pe scaun şi să urmărească ceva. Şi nici ca şi cum te duci undeva şi cineva îţi spune să te ridici în faţa tuturor şi să participi. Îmi displace cu adevărat acest lucru. E mai degrabă ca atunci când inviţi pe cineva să cineze, să guste lucruri care îţi plac ţie sau creezi un mediu în care persoana poate fi surprinsă de un lucru simplu, pe care îl vede în fiecare zi, dar care, deodată, devine interesant sau un pic magic, este ceva ce va fi descoperit de acea persoană. Este ca un timp pentru tine însuţi. Să intri în contact cu propriile gânduri sau senzaţii…”.

Un alt performance prezentat în cadrul Bienalei, „Mothers of Steel”, este o coproducţie Polonia-România, un proiect creat şi performat de Mădălina Dan şi Agata Siniarska. Aceasta din urmă povesteşte că au fost puse să lucreze împreună întâmplător, în cadrul unui program european: „Nu ştiam ce să facem. Faptul că eram amândouă din ţări postcomuniste a fost cea mai evidentă legătură. Am început să vorbim despre mamele noastre şi despre cum erau mamele în timpul comunismului, în România şi în Polonia. A fost punctul de pornire al acestei cercetări. Am realizat câte de multe clişee există despre polonezi, în România şi despre români, în Polonia, cum am crezut că comunismul a fost unul singur, când, de fapt, s-a manifestat atât de diferit în aceste două ţări. Dar şi despre anumite legături. A fost extrem de interesant acest schimb cultural, dar şi istoric”.

Proiectul „Mothers of Steel” este o analiză a practicii plânsului, adică practica de a lucra cu afectivitatea şi, în special, cu ceea ce înseamnă a vărsa lacrimi, spune coregrafa Mădălina Dan: „Nu ne-au interesat neapărat zonele personale, ci mai degrabă zona de conexiune politică sau la un nivel de identitate naţională şi ce înseamnă asta – de ce trebuie să ne identificăm emoţional şi de ce există şansa de suferinţă faţă de lucrurile care ne sunt aproape la nivel de nostalgii, la nivel de istorii personale, locurile în care am trăit, limba… Ne-a interesat pe amândouă zona asta. Pe ea, mai mult zona de patos, care se răsfrânge în zona de monumentalism sau în zona de propagandă sau cum e chiar să ai adevărate sentimente pentru patria ta, ceea ce se şi dorea în comunism. Pe mine m-a interesat mai mult zona afectivă – care sunt pârghiile, de ce ajungem să simţim în felul ăsta, să ne identificăm cu zona emoţională naţională”.

Bienala Regională de Coregrafie creează şansa ca dansul contemporan din România să se reconecteze cu dansul contemporan din regiune, dar şi publicul are aceeaşi şansă. Vava Ştefănescu, managerul Centrului Naţional al Dansului: „Întotdeauna, orice călătorie te învaţă ceva despre tine, te învaţă să te repoziţionezi, să te dezvolţi, să te reconstruieşti. Aşa se întâmplă şi cu deplasarea artiştilor şi a ideilor pe care le generează artiştii prin spectacolele lor în această regiune. Dacă rămâi având referinţe numai dintr-un spaţiu foarte limitat şi închis, nu ai prea multe şanse să evoluezi şi să îţi dezvolţi gândirea. Nu este doar o modă că în ultima vreme se pune mare accent în toate programele pe mobilitatea de toate felurile. Mi se pare foarte valoros ce se întâmplă în spaţiul est-european, dar nu neapărat dintr-o perspectivă a separării Estului de Vest, ci mai degrabă şi în mod special ca spaţiu de gândire foarte autentic, care, de îndată ce este pus în faţa unor sisteme de piaţă, reacţionează foarte diferit. Am constatat că situaţia dansului contemporan în aceste ţări este cumva similară şi cam toţi avem nevoie de aceleaşi lucruri, mai ales de această creştere a puterii de conectare cu publicul”.

Articol scris de Luana Pleşea, pentru Radio România Internaţional.

Text înscris în concursul #vazutlaCNDB 2016

Cristina Maldonado: “Mulţi ani am fost interesată de crearea de experienţe prin care să ofer spectatorilor oportunitatea de a relaţiona în alte moduri cu lucrurile. Să nu stea pur şi simplu pe scaun şi să urmărească ceva. Şi nici ca şi cum te duci undeva şi cineva îţi spune să te ridici în faţa tuturor şi să participi. Îmi displace cu adevărat acest lucru. E mai degrabă ca atunci când inviţi pe cineva să cineze, să guste lucruri care îţi plac ţie sau creezi un mediu în care persoana poate fi surprinsă de un lucru simplu, pe care îl vede în fiecare zi, dar care, deodată, devine interesant sau un pic magic, este ceva ce va fi descoperit de acea persoană. Este ca un timp pentru tine însuţi. Să intri în contact cu propriile gânduri sau senzaţii…”.

Un alt performance prezentat în cadrul Bienalei, “Mothers of Steel”, este o coproducţie Polonia-România, un proiect creat şi performat de Mădălina Dan şi Agata Siniarska. Aceasta din urmă povesteşte că au fost puse să lucreze împreună întâmplător, în cadrul unui program european: “Nu ştiam ce să facem. Faptul că eram amândouă din ţări postcomuniste a fost cea mai evidentă legătură. Am început să vorbim despre mamele noastre şi despre cum erau mamele în timpul comunismului, în România şi în Polonia. A fost punctul de pornire al acestei cercetări. Am realizat câte de multe clişee există despre polonezi, în România şi despre români, în Polonia, cum am crezut că comunismul a fost unul singur, când, de fapt, s-a manifestat atât de diferit în aceste două ţări. Dar şi despre anumite legături. A fost extrem de interesant acest schimb cultural, dar şi istoric”.

Text scris de Luana Plesea. Poate fi citit integral aici.

Text înscris în concursul #vazutlaCNDB 2016

Orice persoană care a încercat măcar o dată să își depicteze sinele știe despre ce vorbesc: este traseul terapeutic printr-un hol care conduce la o grădină. Chit că până acolo mergi la pas, alergi desculț, te lași purtat de un râu sau de o avalanșă de zăpadă. În grădina mea există minim două poluri de atenție: un cufăr frumos, prețios și vechi, care conține cele mai pătrunzătoare și împlinitoare traume din trecutul meu, precum și o bancă senină, înconjurată de tufe și flori, aflată în fața unui iaz liniștit, lângă care pot cânta păsări mici și colorate.

Când pleci de la peisajul ăsta și te duci la un performance 1 la 1, ești pe un teren de tenis. Pe jumătatea ta există cufărul, banca, iazul, copacii. Ai rachetă, ai mingi. În cealaltă jumătate abia vezi prin semiîntuneric către un viitor posibil, absent și plin de oportunități-oglindă. Nu vei ști cine servește primul decât atunci când începe meciul. Meciul este provocarea gnoseologică pe care oameni tulburați ca mine și-o induc pentru a ajunge la un climax metafizic. Ai un bagaj, ai niște ochelari, ești lutul frământat de trecutul tău și ai așteptări, oricât te-ai chinui să te detașezi. Citești mult mai puțin din experiențe exterioare decât ți-ar fi posibil, pentru că îți ia timp să le decupezi în formele pe care le ai tu în bagaj.

Text scris de Dana Berghes, disponibil integral aici.

La început a fost plînsul

Mădălina Dan este artist asociat al CNDB în acest an, iar programul „Amprenta“, curatoriat de ea, este în plină desfăşurare, pre- şi post-Bienală. Împreună cu poloneza Agata Siniarska, ea a creat un performance-plînset, Mothers of Steel, care imaginează un viitor feminist în care emoţiile dispar. Mamele de oţel trăiesc într-un univers în care afectul este o convenţie şi de acolo privesc înapoi, la istoria universală şi la cea personală. Spectacolul este un road trip inversat în care ceea ce se parcurge nu este doar distanţa geografică – cu acoperire peste ţările de provenienţă ale artistelor, România şi Polonia –, ci şi timpul. Performance-ul este construit din cîteva episoade distincte: istoria individului (de la primul plîns la ultimul icnet), istoria recentă investigată prin prisma emoţiilor pe care le generează evenimentele sociale, politice, culturale, sportive, a modului în care sîntem manipulaţi prin emoţii (ni se induce emoţia) şi a gestionării afişării sau nu a emoţiilor în public, istoria universală „predată“ într-un curs scurt şi comentată prin plîns.

Coregrafia plînsului pretinde o performanţă din partea celor două performere, atît la nivel vocal, cît şi conceptual, căci el devine instrument pentru naraţiune. Plîngînd în toate modurile posibile, Mădălina Dan şi Agata Siniarska structurează istoria universală – într-o formulă ironică, cu ajutorul unor planşe atîrnate pe sîrmă – şi dezvăluie ciclicitatea. Este atît de bine înţeleasă această istorie, ca o structură modulară, cu direcţii şi concepte clar rezumate care se repetă în contexte diferite, încît ar putea fi inclusă în manuale.

Spectacolul se configurează în jurul identităţii – supratema dansului contemporan – pe care o investighează din diferite perspective: naţională, politică, feminină. Cele două avataruri futuriste ale performerelor, vizibile pe monitoare, dau o premoniţie sumbră a unui viitor mecanic în care gestionarea relaţiilor cu istoria, generală şi personală, se face exclusiv fără afect.

Pe scurt, în Mothers of Steel, doi roboţi umanoizi refac istoria lumii din emoţii. Şi ce emoţie ar fi mai potrivită pentru asta decît plînsul?

Articol scris de Oana Stoica. Citeşte-l integral aici.

Foto: Alina Uşurelu

Două femei stau întinse pe jos, pe o parte, cu fața la podea și mâinile la spate. Poartă salopete bleumarin, ca muncitoarele dintr-o fabrică socialistă. Sandalele sunt, însă, futuriste: au talpa de bocanc, zimțată, și fața model plasă. Într-un colț al scenei, pe un ecran, se văd fețele robotizate ale celor două personaje, reduse la două „afectivități artificiale” – Fembot A.E. și Omnipresence. Dintr-un difuzor se aude –that was before identification, that was before army, that was before probability, that was before application, that was before nostalgia, that was after nostalgia, that was after history, that was after working, that was after interface, that was before operating systems, that was before the body of Elena Ceaușescu, that was before karma, that was after theatre, that was before the body as a project hosted by Mădălina’s body, that was before device with emotion, that was after mothers, that was after energetic fields, that was after power, that was before DNA, that was before daughters, that was after hardwares, after technology, after healing, after bacterias, before scanning death.

Apoi, corpurile încep să se dezmorțească, se ridică încet, și sunete de plâns, sughițuri, bocete înăbușite, tânguiri, lamentații în onomatopee, văicăreli și țipete umplu sala, în timp ce trupurile execută mișcări robotice uneori, ritualice alteori. Mă duc cu gândul la bocitoarele din satele românești. Așa începe Mothers of Steel, spectacol de dans contemporan de și cu Mădălina Dan și Agata Siniarska (artist polonez, membru fondator al Female Trouble, un colectiv de trei gagici, reunit la Berlin și preocupat de subiecte precum identitatea, feminismul, corporalitatea).

Articol scris de Cătălina Miciu pentru Scena 9. Citeşte integral aici.

Vava Ștefănescu și 8 lucruri pe care merită să le știți despre ea

Impreuna cu echipa pe care o conduce la Centrul National al Dansului Bucuresti, Vava Stefanescu misca orasul catre CNDB. Cu spectacolele pe care le coregrafiaza si in care danseaza uneori, misca publicul prin sinceritate si inteligenta.

1. Cuvinte cu care asociaza dansul
Neuroni. Idei. Bucurie. Prapastie, pentru ca pe scena te arunci intr-o prapastie si te salvezi cu ce iese din tine in modul cel mai onest. Cred ca pentru asta vin oamenii la spectacole – pentru acel lucru extraordinar, necunoscut, care iese la suprafata si se transmite doar in anumite conditii. Iar prima conditie este ca artistul sa fie aruncat intr-o prapastie. Sa-i arunc si pe altii in prapastie e cea mai mare placere. [Rade.] Mai asociez dansul cu cercetarea profunda si cu mult lucru. Tocmai de aceea nu pot sa-l asociez cu artele decorative sau cu divertismentul, desi in ultimii cinci ani divertismentul ideilor ma incanta – poate sa fie un divertisment sa citesti o carte, pentru ca intalnesti idei de la care mergi mai departe, si mai vezi o expozitie si se mai leaga alte doua idei.

2. Relatia cu propriul corp
Relatia dansatorului cu corpul e si mai complicata decat in cazul majoritatii oamenilor. Traim atat de mult impreuna, incat la un moment dat ii stii toate hachitele, iar el le stie pe ale tale. Acum cativa ani am spus ca vreau sa ies din corpul asta, pentru ca nu-l mai suport. I-am propus lui Carmen Cotofana sa ia spectacolele mele si sa le recompuna cu corpul ei, ca sa reusesc sa ies macar din cele care au contat pentru mine: Uitarea, O vara fierbinte pe Iza, Cantarea cantarilor, Julieta [toate in regia lui Mihai Maniutiu] si Solo on line, creat de mine. Interesant fenomen: sa iti exorcizezi propriile trasee, de care nu-ti vine sa te dezlipesti, pentru ca sunt ale tale, sunt amintiri, sunt dureri, sunt fericiri, sunt experiente care te-au ajutat sa intelegi, sa fii cine esti, de fapt. Am rugat-o pe Carmen sa le faca harcea-parcea. Cred ca a reusit foarte bine. Spectacolul se numeste After All. La o reluare, Petra [fiica Vavei], care avea trei ani si jumatate, s-a dus dupa ea si a zis: „Mama Carmen! Ai facut foarte bine“.

3. Spectacole care i-au schimbat viata
Toate. Si e o lista lunga, pentru ca am facut uneori patru spectacole pe an. in ultima vreme am facut mai degraba lucruri pe care unii le numesc experiment (mie nu-mi place sa le numesc asa), in care m-am pus mai mult intr-o situatie de risc – de exemplu, instalatia Occupy Vava sau vestitul Cvartet pentru o lavaliera, instalatia care nu moare niciodata. [Zambeste.] Cele mai interesante lucruri pe care le-am facut in zona de instalatii au fost gata intr-o saptamana. Mi-a venit ideea, am pus lucrurile cap la cap si s-a livrat. Sunt cumva invidioasa – pe mine insami – ca de la Cvartet pentru o lavaliera, [prinsi intre cei patru pereti ai unei cabine telefonice, trei dansatori compun ad-hoc instalatia, pornind de la cateva idei care sunt modelate de miscarea sunetului, de privirea publicului, nascandu-se astfel alte idei] nu mi-a venit o idee mai tare.

4. Urmatorul spectacol
Din toata experienta mea de scena – peste 45 de spectacole, dintre care in 35 am fost acolo, in prapastie – probabil ca Vertij [text si regie de Mihai Maniutiu, 2015] a fost cel mai dur. Este despre Alzheimer si despre mama regizorului si despre maiestria de a te distanta de o problema extrem de grea, pe care au recunoscut-o foarte multi spectatori (din propriile experiente cu parintii, cu rudele, cu prietenii). E greu de dansat. M-a facut sa spun ca va fi poate ultimul spectacol in care urc pe scena. Dar m-a interesat toata aceasta munca de distantare de problema emotionala. in mod interesant, dupa ce am reusit sa ma distantez, corpul a revenit singur asupra problemei – am facut un puseu reumatic de cateva luni si nu m-am mai putut misca. Totusi, nu e ultimul spectacol in care urc pe scena. Toamna aceasta vom relua intr-o varianta mai fun Alcool, de Ion Muresan, cu mu- zica Adei Milea, in regia lui Mihai Maniutiu. Am facut spectacolul in 2012 la Deva, dupa aceea s-a mutat la Targoviste, iar acum il facem la Nottara. Voi fi pe scena impreuna cu patru muzicieni – Ada Milea, Vladimir Ivanov, Alexandru Neagru si Bobo Burlacianu – si cinci actori din teatru: Ada Navrot, Crenguta Hariton, Ioana Calota, Alexandru Jitea si Gabi Rauta.

5. Toamna la CNDB
Pe cand Centrul Dansului era in cladirea Teatrului National, unul dintre proiectele care a functionat foarte bine a fost Amprenta. Un artist era invitat sa curatorieze un program de trei saptamani – o luna, sa-si aduca prietenii artistici, din toate mediile. Reincercam sa facem asta cu Madalina Dan, artistul asociat al Centrului in 2016, in sediul actual [din bd. Marasesti]. Desi poate parea straniu, am rugat-o ca, pe langa spectacolele ei noi, sa le adune pe cele vechi si sa le aratam din nou, pentru ca ele n-au avut sansa de a fi prezentate decat de putine ori. Madalina Dan e un artist valoros. E bine ca s-a mutat la Berlin. E si pacat ca s-a mutat la Berlin, ii ducem lipsa aici. in noiembrie este programata si editia-pilot a Bienalei Est-Europene de Dans Contemporan, care are o filosofie putin riscanta. Nu vrem sa se inteleaga ca facem o segregare intre Est si Vest. Dar adevarul e ca toate tarile din fostul bloc comunist au cam aceleasi conditii in dansul contemporan, si ca mod de productie, si ca sustinere a domeniului. La editia-pilot vor fi prezente 5 tari, cu 6 spectacole. Din doi in doi ani se va desfasura in Romania acest festival, dar intre timp vom incerca sa facem evenimente regionale care sa creasca puterea de productie si de difuzare – ceea ce eu numesc in continuare Planul Marshall pentru dansul contemporan.

6. Privirea asupra orasului
Din pacate, nu ma mai uit la Bucuresti cu ochi realisti. Vad Tranzit, MNAC, zona Green Hours, cartierul unde locuiesc, batranii de la bloc. Cand privesc in urma la cata ura aveam pentru Bucuresti in 2007, imi dau seama ca am facut mari progrese de imprietenire. Cred ca imi place acum. Si imi place si Clujul.

7. In colectia ei
Sunt colectionar de arta din familie. imi place mult o lucrare primita acum cativa ani, a lui Aurel Vlad, Dansul omului cu cainele. Mai recent am descoperit la Cluj o artista foarte putin cunoscuta, Cristina Gagiu, care lucreaza cu intamplarea – amesteca culorile la intamplare, vede ce iese si prelucreaza apoi. Am achizitionat o miniatura foarte frumoasa de-a ei. De la Catalin Nastasoiu, un prieten bun, as „colectiona“ ideile din RONATIV. Nu pot fi cumparate, dar imi place sa cred ca am fost aproape de ele cand s-au nascut. Si as putea colectiona multe carti de arta.

8. Lucrurile care conteaza
In Romania e subapreciat ceea ce-i autentic si cu adevarat valoros. Si cred ca oamenii nu sunt atenti nici la ei, nici la ce se intampla in jur. in plus, e din ce in ce mai putina lume care sa vrea sa construiasca, sa puna caramida peste caramida si sa creeze ceva ce va exista si peste 100 de ani. Petra a zis-o foarte bine. intr-o zi, cand veneam cu masina pe un drum de doua ore, m-a intrebat: „Mama, dar de ce ne-a facut pe noi Dumnezeu?“ „Petra, cu cine ai vorbit in ultima vreme? Pai, sa vezi, Dumnezeu era singur si a creat lumea si ne-a facut si pe noi si, de fapt, totul este despre bucuria de a fi impreuna si de a crea si noi ceva.“ „Dar pe animale de ce le-a facut? Ca ele nu creeaza“, a continuat. N-am stiut ce sa-i raspund. Peste vreo saptamana s-a intalnit in fata blocului cu un domn care avea doua sacose in mana si astepta pe cineva. Cand ne-am apropiat noi, domnul acela ii spunea Petrei ca el n-are copii, e singur. Petra i-a raspuns: „Trebuie sa creezi ceva si n-o sa mai fii singur“. imi pare rau de toate oportunitatile in care oamenii au inteligenta, au instrumente, dar nu fac nimic sa miste lucrurile pentru alti 10 sau 300 sau 300.000 de oameni.

Articol scris de Ioana Chira, pentru Harper`s Bazaar.

De când merg la spectacol cu conștința faptului că trebuie să scriu despre el, altfel mă uit și mă gândesc. Așa cum i-am mărturisit aseară Mihaelei Endorfine Dancs, Coregrafie de grup m-a îngrijorat din cauza asta. Am plecat din sală cu un sentiment plăcut și cu zâmbetul pe buze din cauza finalului energetic și simpatic, dar cu întrebarea eu ce o să scriu. Ea nu părea îngrijorată din cauza asta, o să scrii despre ce ai simțit, mi-a zis ea cu zâmbetul de șoricel ștrengar pe care i-l cunosc prietenii.

Am întrebat-o și pe Mădălina Dan, lângă care am stat în sală. Mi-a spus că nu și-a dat seama că atât de aproape este Colectiv și că pe ea asta a impresionat-o foarte tare și că spectacolul este și despre asta. Altcineva mi-a zis că este despre diversitatea tipologiilor corporale și de mișcare. În fine altcineva mi-a spus că i-a plăcut fiindcă e un spectacol onest.

De dimineață m-am trezit cu o altă idee. Totul e relativ. Albastru e albastru și verde și gri petrol. Interpretările (publicului, dar mai ales interpretarea performerilor) sunt relative. Corpurile sunt relative unele la altele – Coregrafie de grup e o improvizație structurată, o interacțiune cu mintea privitorilor în care mișcarea se ordonează treptat, cu surprize, pauze, crescendo și energie pură.

text scris de Dany Kozak

Buffering: …100%

Ce treabă are una cu alta? Păi, pot să vă zic eu: am cunoscut-o pe Cristina Maldonado prin intermediul proiectorului și, chiar dacă față în față ne-am cunoscut abia când i-am luat interviul, am simțit-o super aproape în fiecare clipă proiecție contra proiecție și filmare contra filmare.

Interacțiunea, în accepțiunea clasică, implică prezență. O prezență cu care suntem obișnuiți. O prezență imediată în sens proxim. Dar artele performative au rolul ăsta și îl vor avea în viitor din ce în ce mai puternic: de confruntare a participantului cu sinele. Easy, ar părea. Dar când participantul funcționează la singular, paradigma este și mai concentrată. Ieșirea din convenția clasică de performer-public are tensiunea de a te întâlni altfel cu tine însuți și relaxarea de a ieși din instanța submisivă pe care o ai ca spectator clasic.

Experiență-palimpsest în adevăratul sens al cuvântului, în care nu participi decât atâta timp cât funcționează proiectorul. Când s-a terminat, blatul de lucru este golit de orice în afară de amprenta ta personală, interlocutorul dispare, creația comună dispare, rămân numai suspensii ale lucrurilor pe care ai vrut să le transmiți cuiva pe care nu cunoști. De aceea, performance-ul 1 la 1 este probabil singurul pariu sigur al viitorului artelor performative, pentru că are o putere neasemuită și creează conexiuni inter-spirit golite de metasensurile pluralității și de presiunea colectivității (fie ea de spectatori sau de artiști).

Totul devine uriaș de concentrat și de prezent, pentru că nu contează decât suma experiențelor tale și suma experiențelor artistului. Raportul este că artistul capătă o autoritate de ghid – dar atenție, lipsit de control!, deși se prezintă drept oglindă. Spre deosebire de modelul performativ pasiv, în care comunicarea circulă unilateral, în această nouă experiență ai parte de un sine pus lângă un sine, care pot cocrea. Pe loc. Ceva ce există numai în clipele respective.

Articol scris de Dana Bergheş

Citeşte articolul integral aici.

Producțiile „Coregrafie de grup” (de Mihaela Dancs, 2015) și „Cvartet pentru o lavalieră” (de Vava Ștefănescu, 2008) fac parte din selecția celei de-a cincea ediții a Festivalului Internațional de Teatru CONECTACT, ce va avea loc în perioada 24 – 27 noiembrie 2016, la Târgu Mureș.

Spectacolul „Coregrafie de grup” e programat joi, 24 noiembrie, de la ora 17.00, în Sala Mare a Teatrului Național din Târgu Mureș. Cu un concept coregrafic semnat de Mihaela Dancs, „Coregrafie de grup” e realizat și dansat alături de Andreea David, Andreea Novac, Cristian Nanculescu, Cristina Lilienfeld, Dionisie Lupu, Nicoleta Enache, Paul Dunca, Răzvan Rotaru și Smaranda Găbudeanu.

„Cvartet pentru o lavalieră” încheie Festivalul CONECTACT în ziua de duminică, 27 noiembrie, de la ora 21.00, la Sala Mică a Teatrului Național din Târgu Mureș. Conceptul îi aparține Vavei Ștefănescu, manager al Centrului Național al Dansului București, iar co-autori sunt Vlaicu Golcea (sound-artist), Carmen Coţofană, Farid Fairuz și Mihaela Dancs (performeri).

Programul CONECTACT 2016 cuprinde nouă spectacole, o lansare de carte, o lansare de revistă și o expoziție. La festival mai participă Theater an der Parkaue Berlin (Germania), Teatrul Spălătorie din Chișinău (Moldova), Teatrul Odeon București, Asociația Reciproca Cluj Napoca și Teatrul Național Târgu Mureș.

Pentru mai multe informații, accesați linkul http://www.teatrunational.ro/evenimente/detalii/article/conectact-2016.html.

În ultima zi de bienală am constatat o creștere în intensitate a aplauzelor. Tocmai le spusesem acest lucru interpreților coregrafiați de László Fülöp, când pe finalul serii puzzle-ul celor doi Fierbințeanu a ridicat ștacheta încă o dată. Și fiindcă tot am început anticlimactic, e cazul și locul să le mulțumesc tuturor performerilor invitați pe scenă și în sală, publicului și colegilor mei care au lucrat pentru această bienală cu trupul, mintea, dar mai ales cu sufletul. Sper că s-a simțit. Mulțumesc.

Și acum, la cald, în trei paragrafe despre două spectacole. There’s an Elephant in Every Room… (Ungaria) e spectacolul pe care, dacă iei în considerare implicarea ta într-un triunghi amoros, ar fi mai bine să-l vezi mai întâi. Se spune că un lucru știut de două persoane deja nu mai este un secret. Dar un lucru știut de trei persoane? Cu atâta manipulare, cert e că la final toată lumea e pe jos. În afară de asta, m-am bucurat să văd un spectacol dansat, coregrafiat cu muzică și în aparentă liniște, punctat de câteva clins d’œil bine alese cu parcimonie. Am văzut pași de vals, de tango, mișcări sincron, performanță în mișcare și, de fapt, mult mai mult.

Concertul care a încheiat bienala #ReDance a fost într-un registru diferit. Cred că Amanda Lear s-a mutat la București, și-a găsit un bărbos nebunatic care ne găsește pe toți ri-di-cu-lous și împreună cu el dezvoltă noul suprarealism cu mijloace multimedia, performance și mult umor. Spectacolul lor nu trebuie povestit, trebuie văzut, o bucurie pentru simțuri și intelect oferită de doi artiști care se ocupă de muzică, dansează, joacă, jonglează cu concepte, idei și imagini. Deși, dacă ar fi să îi credem, la scara majoră a Universului asta nu contează deloc.

Text înscris în concursul #vazutlaCNDB 2016

M-a surprins mișcarea care interacționa cu discursul și muzica determinând crearea unui univers dinamic care surescită toți receptorii corpului uman și stârnește o tonă de senzații și trăiri. M-a surprins ceea ce trăiam, ceea ce mintea mea crea pe structura a ceea ce îmi era oferit de spectacol. M-a surprins valul de emoții ce m-a asaltat, de la bucurie la extaz și de la tristețe până la lacrimi. Și atunci am știut de ce îi zice Make Believe, am știut că a meritat să fiu acolo, am știut că orice aș fi crezut despre dansul contemporan era incomplet ori deformat.

De-a lungul celor 37 de minute m-am lăsat cufundat în magia creată de ceea ce vedeam și de ceea ce imaginația mea construia folosindu-se de ceea ce vedeam. Încet, toate s-au estompat lăsând cale liberă unei aventuri spre o altă dimensiune, pentru ca la final să fiu readus cu gentilețe în cotidian de o furtună de sclipici.

Text scris de Sorin Lucian Berbecar, disponibil integral aici.

Text înscris în concursul #vazutlaCNDB 2016

Am fost la The Agency of Touch și am vrut să văd ce mi se poate întâmpla în creier dacă mă pișcă cineva de un deget de la picior. Simplist, poate, pentru unii. Deloc lipsit însă de ecou pentru alții. Deși în mod obișnuit sunt mulțumită de relația de transparență pe care o are sinele meu conștient cu senzațiile mele receptate, înțeleg și regret că nu pot vizualiza relația reală dintre stimulare și efecte. Am intrat într-o încăpere neutră la CNDB, apoi într-un cort, apoi m-am așezat pe o masă ca de masaj. Auzeam o muzică minimalistă, nu simțeam niciun miros, lumina era blândă. Am închis ochii și m-am întins pe spate. Mădălina Dan mi-a tratat corpul cu mâinile, degetele, antebrațele, degetele de la picioare și chiar și cu o ploscă cu apă caldă. Așa am pierdut exact noțiunea spațialității – nu mai știam care mână e pe ce picior, de ce aud valuri ca din stomac, de ce mă gâdil undeva unde nu sunt atinsă, de ce mi se face ba cald, ba frig, de ce îmi imaginez forme și culori ca reacție la un anumit tip de atingere.

M-am trezit relativ greu și aș mai fi stat în mini-transă. Îmi place în transă indusă natural, fiindcă nu știu niciodată ce e la capătul experienței și ce mai găsesc de observat și înțeles. Experiența asta a semănat cu plutirea în bazinul samadhi – o piramidă cu apă sărată, la temperatura corpului, aflată în întuneric și liniște, unde poți experimenta privarea senzorială și o senzație de absorbire în cosmos. Și nici măcar nu glumesc. Te întinzi, începi să plutești, nu auzi nimic, nu simți nimic, nu vezi nimic, iar conștiența este ceva alunecos în condiții cu care nu e obișnuită. Gândurile curg altfel, reflecția se dilată. Sigur că nu se compară ca intensitate cele două experiențe, însă cei preocupați de corp și psihic se vor desfăta cu ambele.

Text scris de Dana Berghes, disponibil integral aici.

În contextul discuțiilor despre publicul de spectacol de dans contemporan și performance, colaborarea dintre Mădălina Dan și Agata Siniarska, Mothers of Steel (Mame de oțel, Polonia/România), e o gură de aer proaspăt – nu mi-ar fi frică să chem la acest spectacol public tânăr sau mai copt. Singura condiție: vii la spectacol cu mintea deschisă. Nu e loc aici pentru bigoți, naționaliști sau alți încuiați.

Pentru mine spectacolul a fost prilej de reflecție pe tema mândriei naționale. De unde vine? Ce o justifică? Ce o alimentează? Cum o folosim? Cum o folosesc alții? Este mândria națională ridicolă? De înțeles? De actualitate? Relevantă pentru alții? Concluzia mea: istoria e de plâns. Umanitatea nu pare să bage nimic la cap niciodată. De asta e nevoit artistul să-și bage coada, ireverent și subversiv, cu mesaje pentru lideri și pentru mase deopotrivă: priviți contextul lărgit, scoateți-vă capetele din lada de gunoi a istoriei și folosiți-le în scopul pentru care există.

De la o tehnică a respirației, mișcării, repetiției care te duce cu gândul la întrebarea ce a fost mai întăi, plânsul sau mișcarea? până la bancurile (post)comuniste, Mădălina și Agata folosesc o diversitate de mijloace artistice și de expresie organizate în trei reprize. La final, publicul aplaudă o performanță cu scor egal, România-Polonia 1:1. Toată lumea câștigă (dar să nu vă imaginați că e așa de simplu, totuși.)

*sunt un pic naționalist, România e prima, măcar în titlu

text scris de Dany Kozak

„Nu toţi sunt eroi” la Infinite Dance Festival

Cristina Lilienfeld şi Smaranda Găbudeanu vor prezenta spectacolul „Nu toţi sunt eroi” în cadrul celei de-a doua ediţii a festivalului de dans şi arte Infinite Dance Festival, organizat între 26 şi 30 octombrie de Teatrul „Szigligeti Színház” din Oradea.

Într-un comunicat oficial, organizatorii festivalului spun că „succesul primei ediții ne-a determinat să continuăm misiunea de promovare a diferitelor forme de dansuri, astfel în programul acestei ediții, folclorul, clasicul și contemporanul se îmbină într-un mod armonios atât în oferta de spectacole cât și în secțiunea de off. Pe lângă concerte și workshopuri, aceasta va cuprinde și un spectacol-eveniment, un performance menit să sublinieze relația strânsă dintre mișcare, muzică, poezie sau arte vizuale”.

„Nu toţi sunt eroi” e programat joi, 27 octombrie, de la ora 20.00, la Teatrul Arcadia din Oradea.

„Spectacolul se articulează pe o zonă de tensiune şi dialog cu bunicii dispăruţi în care se întretaie interpretările cele mai personale cu imagini marcante din inconştientul colectiv. Este zona în care ne găsim propriile răspunsuri legate de lupta pentru libertatea de exprimare şi rezistenţă în contexte de cenzură şi teroare politică, încă foarte prezente sub alte forme şi în contemporaneitate.

Dincolo de a spune istoriile bunicilor noștri cu aspectele lor eroice şi banale, poveşti despre luptă şi supraviețuire, „Nu toți sunt eroi este despre un proces de integrare a unui trecut, proces care are loc în faţa publicului. Lucram cu ideea de întregire la nivel personal care provoacă publicul spre chestionarea propriilor rădăcini, a propriei stabilități si hrane emoționale”, explică cele două protagoniste.

Nu toţi sunt eroi
De/cu: Cristina Lilienfeld şi Smaranda Găbudeanu
Sunet & live electronics şi voce: Marian Cîtu
Light design şi voce: Alexandru Bibere
Producător: PETEC (Asociaţia Pentru Teatru şi Carte)
Co-Producător: Colectiv A

Mai multe detalii despre Infinite Dance Festival aici.