Autor: renate.dinu

Coproducția CNDB, spectacolul „Nud de femeie brunetă”, de Andreea David, face parte din selecția primei ediții a Festival del Silenzio din Milano (16-18 martie 2018). Andreea își va prezenta solo-ul pe 17 martie și va susține workshop-ul „We are our own fiction” cu o zi înainte.

Organizat de colectivul Fattoria Vitadini și găzduit de Fabbrica del Vapore din capitala Lombardiei, Festival del Silenzio prezintă unele dintre cele mai semnificative propuneri artistice și perspective științifice, culturale și sociale legate de tema tăcerii.

În spiritul acestui festival pentru persoane cu deficiențe de auz, CNDB va lansa în toamnă propriul eveniment dedicat limbajului semnelor .

Douăzeci de corpuri pe scenă. Tinere şi bătrîne, rigide sau neputincioase, siluete graţioase şi rubiconde, flexibile sau greoaie, jumătăţi de trupuri ţintuite în nemişcare şi corpuri zglobii, de copii, trupuri armonios alcătuite sau disproporţionate. În spectacolul lui Jérôme Bel, Gala,dansează umanitatea, dincolo de norme şi forme, se produce o democratizare a artei, dar şi a publicului, ghidat să gîndească în afara canoanelor estetice, să şi elibereze privirea de convenţii prefabricate, să înţeleagă dansul, mai degrabă decît să îl privească.

Premiile CNDB din 2017, decernate pe 13 decembrie anul trecut la Teatrul Odeon, au avut ca spectacol invitat Gala de Jérôme Bel, într-o variantă recreată cu performeri români (spectacolul a fost refăcut de mai multe ori în toată lumea, păstrîndu-se de fiecare dată un miez fix căruia i s-au adăugat elemente specifice, locale, pentru fiecare reconstrucţie). Gala succede conceptului din Disabled Theater (Teatru cu dizabilități), un spectacol cu performeri cu afecţiuni psihice. De data aceasta este vorba despre fizicalităţi diferite: dansatori profesionişti (cu specializări coregrafice variate, de la balet la dans contemporan) şi amatori, oameni ai scenei (actori) şi cei străini de ea, copii şi vîrstnici, zvelţi şi supraponderali, în scaune cu rotile şi cu sindrom Down, o lume diversă, care sparge tiparele de frumuseţe asociate dansului. Jérôme Bel se întîlneşte aici cu Pippo Delbono, care face teatru cu actanţi marginali, vagabonzi, suferinzi mental şi fizic. Ca şi Delbono, Bel pledează pentru anularea elitismului artei, pentru accesibilizarea ei nu doar tuturor categoriilor de public, ci şi tuturor categoriilor de performeri. Prezenţa dansatorilor atipici deschide scena către spectacolul umanităţii, transformînd în creatori oameni cărora în mod normal le este refuzată această postură pe motiv de inadecvare – a corpului la normele artei –, şi sparge astfel canoanele creaţiei şi ale receptării, căci şi spectatorul este obligat să se replieze, să-şi ajusteze criteriile de judecată, să-şi lărgească limitele percepţiei. Norma este abrogată, dansul trece printr-o revoluţie a perspectivei care îi dizolvă atributele aristocratice şi îi conferă mize populare. Căci spectacolul este profund politic, lucru care rezultă şi din biografia unora dintre actanţi: unii sînt imigranţi, alţii sînt LGBT. Vulnerabilităţi ale istoriei personale, nu doar ale corpului fizic. Corpuri şi biografii care încearcă să se armonizeze cu norme sociale şi artistice restrictive.

După cum îi spune şi titlul, spectacolul vizează o prezentare festivă, un ceremonial care celebrează ceva. Dar perspectiva asupra caracterului protocolar este inversată, rigiditatea şi morga excepţionalului sînt înlocuite de relaxare (cu actanţii în echipament de repetiţii sau în preţioase/ridicole costume de scenă, ambele intenţionat inadecvate spectaculosului), ceremoniosul este accesibilizat. În momente solo şi împreună, performerii exersează dansul, atît prin serii consecutive – o temă pe care o execută fiecare succesiv –, cît şi în coregrafii de grup, unde fiecare, pe rînd, devine lider. Este o trimitere la personalizare, căci fiecare pare să fie expert într-un domeniu (dans clasic, oriental etc.) şi novice în celelalte, pe care le ratează cu străduinţă. Bel vorbeşte despre asumarea eşecului (motto-ul spectacolului este „Eșuează din nou. Eșuează mai bine“), dar care este reperul şi cine îl stabileşte? Perfecţiunea este un concept obiectiv sau subiectiv? Şi cine decide, în definitiv, că perfecţiunea (excelenţa) este criteriul după care un demers performativ poate fi declarat artă?

Ceea ce se vede în Gala este în acelaşi timp viziunea unui creator – un concept puternic care deschide spaţiul de performat – şi îndrăzneala unor oameni de a-şi apropria scena, de a-şi asuma expunerea, de a încerca, reţinut sau curajos, cu teamă sau cu exaltare, postura de artist. Este o abordare integrativă a dansului, dezarmantă şi neliniştitoare pentru unii, căci dacă arta îşi pierde elitismul, cum ar putea ea să mai exercite fascinaţie? (Mă gîndesc la o serie de clişee prin care este caracterizată, precum „sfînţenia scenei“ sau „sacrificiul cerut de artă“, care sacralizează arta, îndepărtînd-o de public.) Nu e de mirare că spectacolul stîrneşte reacţii variate, de la admiraţie şi aprobare deplină la contestare. Şi totuşi, nu cred să fi văzut în ultima vreme ceva mai profund uman, mai puternic conceptual şi mai pe deplin artistic decît acest spectacol.

Gala a fost un spectacol potrivit cu evenimentul CNDB, nu doar datorită chestionării şi deconstruirii festivului, ci şi prin conţinutul propriu-zis: dacă show-ul a driblat aşteptările publicului, jucîndu-se cu reprezentările pe care acesta le are asupra artei, scoţîndu-l din zona de confort şi obligîndu-l să se repoziţioneze, premiile dansului din 2017 au surprins pe toată lumea, redimensionînd atît perioada de timp pentru care sînt acordate, cît şi motivaţiile alegerii cîştigătorilor. Carmen Coţofană, coregrafă şi performeră, a fost singura artistă contemporană laureată la această ediţie. Celelalte premii s-au constituit în omagii pentru personalităţi dispărute (ale căror opere au fost supuse unor investigaţii documentare şi performative, realizate de CNDB în ultimii ani) care au construit în România, în dezacord cu normele artistice ale vremurilor, o istorie a dansului ca limbaj artistic inovator. Şi aceşti coregrafi merită o ultimă necanonică reverenţă: Floria Capsali, Stere Popescu, Iris Barbura, Lizica Codreanu, Gabriel Negry, Paule Sybille, Vera Proca-Ciortea, Ester Magyar, Trixy Checais. 

Articol scris de Oana Stoica, preluat de pe dilemaveche.ro.

Foto: Lavinia Pollak

Delicate Instruments of Engagement are premiera austriacă pe 26, 27 și 28 ianuarie, la Tanzquartier Viena. 

Lucrarea Alexandrei Pirici este o acțiune performativă continuă, performată de Paul Dunca, Paula Gherghe, Farid Fairuz, Maria Mora și Cristian Nanculescu.
O producție a Impulse Theater Festival și FFT Düsseldorf în coproducție cu Kunsthalle Düsseldorf, Art Association for Rhinelande und Westfalia, Centrul Național al Dansului București, HAU Hebbel am Ufer și Tanzquartier Wien, 2017

Mai multe detalii despre datele evenimentului aici

„Delicate Instruments of Engagement/Instrumente delicate cu care se poate acţiona” este o acțiune performativă continuă dedicată reprezentării și reprezentativului: o selecție subiectivă de imagini, situații, discursuri politice, meme-uri care circulă online, evenimente importante din cultura pop, artă și politică re-mediate de cinci performeri. Un spațiu expozițional virtual e creat în cadrul spațiului fizic. Cum este fabricată realitatea, cum este scrisă, comentată și schimbată istoria în amintirile noastre și în procesul de întruchipare, cum reuşeşte acest joc cu evenimente semnificative din viața reală transformate în obiecte şi imagini abstracte să dezvăluie relații diferite între ele și straturi ascunse de semnificație? Membrii publicului sunt implicați în peisajul în continuă schimbare al acțiunilor și gesturilor, fiind invitaţi să aleagă noi începuturi. În felul acesta, rescrierea unei arhive iconografice de evenimente politice devine în sine un act social. Televizarea execuției lui Ceaușescu în urma revoluției din România și meme-ul Confused Travolta se contopesc cu discursurile similare susținute de Melania Trump și Michelle Obama, acoperirea tapiseriei cu Guernica la ONU în timpul pledoariei lui Colin Powell pentru intervenția americană în Irak, reclama la whisky japonez a lui Joseph Beuys care l-a ajutat să finanțeze proiectul „7000 Oaks“ din cadrul documenta și ultimul discurs al lui Salvador Allende, din 11 septembrie 1973, înainte de moartea sa în timpul loviturii de stat orchestrate de SUA împotriva primului guvern socialist ales democratic din Chile.

Bio
Începând cu proiecte precum pavilionul României de la Bienala de la Veneția din 2013, realizat împreună cu Manuel Pelmuș, și lucrări prezentate în contexte ca ediția a noua a Bienalei de la Berlin, Tate Modern din Londra și Skulptur Projekte Münster, coregrafa română Alexandra Pirici a devenit o protagonistă centrală în cadrul generației sale de tineri artiști care folosesc mediul performanceului.
Ce putere au gesturile politice în interiorul și în afara spațiului artistic? Acolo unde performance-ul declară de obicei corpurile ca fiind opere de artă, în lucrările Alexandrei Pirici operele de artă devin corpuri și imaginile devin realitate.

Să intri la „We are all lichens” e aproape ca și cum ai păși în decorul de la „Children of men”. Întunecat și neîngrjiit până la mizerie, dar fără structură și dramă. Exact ceea ce promite titlul, deși acolo mai este un strat de nuanță. Suntem toți licheni, dar despre asta un pic mai încolo.

Manualele ar eticheta, probabil, „We are all lichens” drept neconvențional, adică se construiște în afara relației convenționale cu un public căruia i se servește catharsis într-o geometrie de teatru prestabilită. Aici organizarea spațiului este un pretext și pentru actori, și pentru oricine se mai aventurează, iar catharsisul e o chestiune privată. Evident, nu există aplauze, scenă sau scaune.

Intru pe holul semiîntunecat al Sălii Omnia, unde, în spatele unei perdele de coloane decorative cu iz de ani ’70, găsesc o colonie a celor fără scop. E frig și de coșmar. De fapt, pare că am intrat în subconștientul cuiva.

Captivi unor ecrane de calculator, furtunuri de aspirator, cabluri, folii de staniol și altor aglomerări de te miri ce, șase performeri ocupă spațiul și se activează, pe rând sau simultan, în gesturi fără finalitate clară. Primul meu gând e că s-au încurcat în lucruri și nu sunt capabili să proceseze o cerere de ajutor. Îmi vine în minte un tablou de Pieter Bruegel, „Jocuri de copii”, varianta de unul singur, toate nucleele de acțiune, parabole de neputință. Din exterior, pare terbil de lipsit de sens și singuratic.

Un performer stă pe o masă înaltă și trage de o bandă elastică. E prea întuneric să văd vreo urmă de bucurie de joc pe fața Andreei David, și oricum, ar fi excepția la neutralitatea preexistentă, vecină cu debilitatea. Un altul strânge becuri de prin tot universul și le așează pe o bucată de mochetă. Creează o pată de lumină, care va trece nesărbătorită, neobservată, iar apoi se mută cu totul, fără o logică anume. Când se mută, locuitorii acestei lumi se mută cu tot cu constelația lor de obiecte fără sens. Mă surprind inventariind în gând lucrurile de prin casă, brusc motivată spre minimalism.

Pe marmura rece, un performer construiește șiruri minuscule de fortificații din ciment, pe care le abandonează până când, într-un jug de junk, un altul se va târî să le observe plat. Nu există vreo coloană sonoră, cu excepția unui vaiet cântat de femeie. De fapt, nu există dialog.

Mă inundă comparații de film. E ca în Micmacs a Tire-larigot, dar fără umor și coerență estetică. Ca în Boxtrolls fără acțiunea cu sens. Asta pentru că, ni s-a spus, sunt licheni. Toți, obiecte și oameni deopotrivă. Mai mult, suntem toți licheni, inclusiv spectatorii.

„Nu știu dacă îmi place/nu îmi place se aplică. La început a fost o senzație de haos organizat, dar apoi, când unul dintre personaje s-a apropiat mai mult de noi toți, prin simplul fapt că am putut să mă mișc în jurul lor, simțeam nevoia să intru și eu și să fac același lucru. Nu am grad de comparație. Nu m-am simțit copleșită de o emoție, ci mai degrabă un impuls scurt, ca atunci când faci o fotografie sau vezi un film și e ceva instantaneu, pentru o secunda, dar nu poți să o încadrezi în ceva, e atemporal”, spune Mirela Țîrlea, pentru a doua oară la un spectacol din sezonul de dans contemporan.

Nicoleta Enache a „intrat într-o atmosferă de spațiu părăsit, găsit și încercat să te integrezi în el. Tu fiind obiect sau orice altceva. M-am lăsat hipnotizată de instalație, fără explicație”.

Pe fugă către următorul spectacol, Andreea David spune cum e să fii lichen: „e o contopire, contaminare, renunți la a fi omul care acționeaza, te lași infectat de lucrurile din jur, ele îți dau informație mai degrabă decât tu lor. E o orizontalitate, nu e ierhie între om și obiecte. Se creează noi sensuri, altele decât cele cu care ne-am obișnuit. Cum învârți o minge altfel? Cum iei calitatea asta, că e rotundă și se învârte și încerci să o rostogolești altfel? Cum te conduce informația asta? Cum lucrezi cu gravitația? Ce calități are mingea, altele decât cea pe care o știm din fotbal?” Zâmbesc discret, declanșată de întrebările ei despre funcționalitatea lucrurilor. Nu mă pot abține să nu mă gândesc cum conduce profesia de origine a Andreei, de arhitect, creațiile ei în spațiul dansului.

„Spectacolul ilustrează foarte bine o realitate a mutismului, poate o realitate a zilelor noastre. Nu s-a făcut aproape deloc apel la eternul mecanism al muzicii, decât poate pentru a sublinia o atmosferă apăsătoare, o suferință surdă și pe care n-o exprimăm astăzi și trăim cu ea mutând obiecte, aranjând oarecum cotidianul. Totul se reduce aici fără niciun dramatism, totul se mișcă în cerc, braunian. Byung-Chul Han, un filosof german de origine sud coreană vorbește despre o lume dezorientată, o societate a oboselii, și totodată o societate a performanței. Sunt doua fețe ale aceleiași monede. Mutismul nu înseamnă liniștea, este incapacitatea de a vorbi, vecină cu neputința, cu uitarea. Gilles Lipovetsky vorbește despre dezorientare în Cultura-Lume. Cultura a coborât în cotidian, e foarte greu să transcendem cotidianul, ne înfundăm în el, suntem lipiți. Era [în spectacol] o senzație de a adera la obiecte, la lucruri, de a nu ne putea desprinde de ele” spune Ștefan Vianu.

Deprimantă sau nu, acțiunea are consecințe terapeutice. A doua zi îmi caut mănușile, arunc gunoiul, petrec niște ore cu mama în parc, la soare.

*We Are All Lichens este un cadru performativ conceput de Farid Fairuz, cu performerii Maria Baroncea, Mădălina Dan, Andreea David, Rui Catalo și Farid Fairuz – un proiect co-produs de Asociatia Culturala Solitude Project, Centrul Național al Dansului București, Asociația Colectiv A Cluj  și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).

**Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017

Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

Text de Roxana Grămadă

photo credits Gabriel Barbu (Orgnik Studio)

Despre interacțiune, cu instrumente delicate

Am intrat în decorul Freedom, a lui George Michael. La picioarele mele, Cindy Crawford stă cu brațele încrucișate în postura pop icon din cadă. La câțiva metri, Linda Evangelista se prelinge pe pereți, cu privirea într-o parte, exact ca în videoclipul lui Michael. Sau ca Madonna. Nu mi-e clar. Această Cindy Crawford, însă, e blondă și are niște sprinturi de soprană convingătoare. Pe lângă trilurile de Celine Dion. Și nu e nicio cadă. Doar întinderea vastă, cu covoare și ecou din holul Sălii Omnia. E destul de frig.

Acțiunea are însă ritm. Cinci performeri acoperă întregul perimetru, alternând grupuri statuare cu mișcări insulare, declamând, recitând, dansând, cântând și traducând pentru publicul care nu vorbește limba română. Îmi ia un timp să intru în atmosferă, dar din fericire, e destul. Delicate instruments of engagement se joacă în continuu timp de patru ore.

Caut sensul printre segmente: un discurs despre rezistența politică din Chile, a unui erou contemporan (pe al cărui nume, din păcate nu-l rețin), un altul, de lansare de carte, aparținând unui ministru al agriculturii din România, a cărui absurditate declanșează râsete fără reținere în turiștii germani de partea cealaltă a sălii, o punere în scenă a revoluției române în direct, pe care am urmărit-o în copilărie la televizor, un Zid al Plângerii unde suntem încurajați să încredințăm secrete unuia dintre performeri și un motor de căutare uman, gata de orice întrebare. Întreb despre „portocală” și primesc un mix de statistici despre vitamina C, rețete de la bunica cu coajă de portocală și referițe despre absența ei în comunism. Un alt membru din public caută „noțiune” și sistemul repornește. „Doriți să căutați alt cuvânt?” îi răspunde un membru al motorului după un minut de liniște. Nu sunt multe noutăți, dar interacțiunea e încurajatoare.

De fapt, interacțiunea e unde spectacolul, sau oricum se definește el corect, livrează rezultatul, cel puțin în ce mă privește. La un moment dat îmi dau seama că sunt martoră unui puzzle. Dar aha-ul vine când înțelegi că puzzle-ul se mișca cu tine. Sau, mai degrabă, pentru tine. Să mă explic.

Un performer invită pe oricine din public să participe într-o instalație a unui artist anume. Urechile îti vor fi acoperite de palmele peformerului mai bine de un minut. Vei experimenta apropierea și atingerea într-un mod perfect non-invaziv. Ochii noștri fie nu se întâlnesc, sau totul se întâmplă într-un fel care nu mă provoacă, îmi dă întâietate de expresie. Instalația umană e acolo pentru mine. Mai târziu, citata Cindy Crawford, i.e. Paula Gherghe, livrează “My heart will go on” de pe coloana sonoră din Titanic și nu își dezlipește ochii de la mine. La început e jenant, dar apoi renunț la reacție și primesc un act de generoasă recunoaștere a prezenței mele.

Și desigur, primul motiv dintre toate: acțiunea e structurată în patru acte. După terminarea fiecăruia, oricine din public poate decide care dintre ele urmează. Aleg Acoperirea tapițeriei-reproducere a tabloului Guernica la Națiunile Unite în timpul discursului lui Colin Powell, care pleda pentru intervenția americană în Iraq în 2003. Pe listă mai sunt rezistența pasiva a protestului “The Standing Man” al lui Erdem Gunduz în 2013, meme-ul“Confused Travolta” și pictura lui Rembrandt van Rijn’s “Răpirea Europei”, din 1632, dar în acest context, un posibil pretext de meditație asupra amenințărilor naționaliste.

E ca și cum online-ul a devenit uman, cu funcționalități structurate după aceleași principii și apeluri la acțiune cu variantă unică sau multiplă. Doriți să căutați un cuvânt? Doriți să alegeți următoarea poveste, sau poate să jucați în ea? Doriți să postați ceva anonim? Doriți să vă citim sau să urmăriți ceva anume? Apăsați pe buton. Sau mai exact, spuneți-ne. Alexandra Pirici a recreat Internetul. Și este un subiect delicat. A pornit revoluții.

„Lucrarea nu este un „performance” ci o „acțiune continuă”, spune Alexandra Pirici, ce ironie, pe e-mail. Pirici este, printre multele proiecte, foarte greu de prins. „„Instrumente…..” re-mediază un mix de cultură pop, artă și politică în diferite dramaturgii pe care publicul le poate selecta”.

Maria Mora, una dintre cei cinci performeri și un autointitulat produs CNDB, divulgă un pic din bucătăria creativă. „Acțiunea e pe multe straturi. Și un exercițiu de anduranță, trebuie să fii pregatită psihologic și fizic să poți să reziști. Devine repetitiv, ajungi să îți dai seama cum ești, că azi vocea ți-e mai slabă, e un exercițiu destul de meditativ, e destul de minimalist și clar. Apar nuanțe pe masură ce simți mediul, țara. În Rusia am avut un public super empatic. La Zidul Plângerii se făcea coadă la fiecare dintre noi. Vorbeau în rusă, nu era neapărat despre [a spune un] secret, ci un exercițiu de a vedea ce înseamnă să vorbească cu tine. În Germania nu vine nimeni”.

„E foarte important publicul. Observatul e ca o descoperire științifică pentru mine. Când vine publicul, se transformă toată lucrarea în sine. Încercăm să ne jucăm cu spațiul și să-l scoatem din pasivitate, din convenția de a sta în scaun și a aștepta să se termine. De-asta ne jucăm foarte mult și cu punctul zero, fața către public. Ne punem mai în spate, mai în față, ca să punem publicul să se miște”.

Lui Alexandru Paul i-a „plăcut, deși n-aș putea să zic de ce, cred că fost mai mult o stare, în primul rând n-am realizat nimic, pe urmă mi-am dat seama despre ce era și chiar m-a emoționat. Poate că e teatru, poate că e dans, performance de fapt. [Întrebarea despre Alexandra Pirici adresată motorului de căutare uman] era o încurcatură în care vroiam să îi pun, n-am reușit dar nici nu cred că s-au lăsat prinși în capcană. Au fost destul de circumstanțial OK. Am intrat mai degrabă cu o stare de neîncredere, de multe ori mă plictisesc și/sau mă agresează formele astea de performance-uri, dar în cazul ăsta a fost bine, n-a avut tendința asta de a agresa, de a pune omul în încurcătură”.

*Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017

Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

Text de Roxana Grămadă

Ce e-ntr-o „Torsiune”?

Titlul este, de fapt, foarte corect. Spectacolul este despre actul torsiunii. Ca în orice metaforă, totul stă în „cum”.

Începutul cu arii grandioase, hollywoodiene, de ani ’30 pe ale căror ritmuri te-ai aștepta să inunde scena un corp de balet de cabaret, picioare lungi, pene și numai zâmbete, nu anunță însă nimic din ce va urma. E uvertura din Funny Girl, dar decorul e auster, o cicloramă albă și două bare metalice suspendate, poate amintind de balansoare de păsări în colivie.

Cele două dansatoare care apar, în tururi vaste de scenă, taie aceleași siluete negre, definite pe albul din fundal. Explorările lor sunt însă foarte diferite. Una este angulară, te poartă cu gândul la Matrix, amplă și punctată, cealaltă ondulatorie, un corp învălurat.

Lumina scade și mișcările lui Hanauer, precise și uneori ascuțite vecine cu rebeliunea, ne transportă într-o lume selenară, într-o stare de transă. O dansatoare de pe Solaris, mă surprind spunându-mi. Apoi Joudkaite pornește un lung șir de torsiuni orbitale în spațiu, pentru probabil mult peste un minut. Cele două se intersectează în îmbrățisări perfect sincronizate. Caută îmbrățișarea sau este o coliziune întâmplătoare? În costum mulat negru, Lora umple scena cu frumusețe plutitoare și am răgaz să mă gândesc la cu câte lucruri aș asemăna-o: un derviș, o balerină în cutie, o planetă, o tornadă, un vârtej, un titirez. Din când în când schimbă ritmul și își flutură brațele în elipse halucinante. Când se oprește, fără pic de inerție, pășește în deplin control.

Hanauer echilibrează cu mișcări în perfectă sincronizare cu Feelings a Ninei Simone și ancorează în corpul ei și în public un binevenit schimb de ritm și realitate. De unde privesc, pare că poartă pantaloni largi, un tricou și o brățară lată foarte cool pe brațul stâng. E o proteză, dar nu vâd asta decât după spectacol, când ne întâlnim scurt.

Când Joudkaite revine pentru un nou și încredibil act de torsiune, îi aflăm povestea. Se învârtește și povestește despre iubirea dintre două surori, despre emoții din copilărie pe care, încă de pe atunci, le putea sau nu împărtăși, despre libertate. Dialogul ei intern, pe care uneori îl reproduc – când Joudkaite compară învârtirea cu a privi pe fereastra trenului, îmi aduc aminte de bucuria călătoriilor cu trenul copil fiind – se închide apoi simetric cu uvertura din Funny Girl.

„A fost provocator, se întâmplau multe, părea aproape imposibil fizic. Faptul că a continuat să fie provocator întreaga oră e fascinant. Nu e ceva ce am înțeles foarte bine, dar poate că asta e frumusețea. Nu am putut urmări povestea, dar vizual a fost fermecător. Nu poți să te învârți așa, să faci asta, e aproape imposibil”, spune Ajay Naqvi, care uneori merge la spectacole de dans contemporan cu prietenii.

„Minunată. Când vezi spectacol după spectacol câteva seri la rând, totdeauna îți rămâne, mai degrabă decât memoria unei mișcări, o stare. Și e genul de piesă pe care o duci mult cu tine și care te duce în același timp în propria copilărie, în propriile stări, și, ceea ce e până la urmă lucrul minunat al teatrului și lucrul special al dansului, te poartă. Și în același timp îți forțează un pic imaginația de a te pune în pielea personajului. Găsești o adâncime dincolo de complexitatea mișcării sau de omogenitatea ei. E o structură care folosește mijloace minimale pentru a-ți da un set răvășitor de sentimente tocmai pentru că provocarea e în tine, nu doar pe scenă. Mi-a plăcut foarte tare. E, cum spuneam, memorabilă”, spune Andrei Țărnea.

Cum se poate învârti o ființă umană atât de mult timp, o întreb pe Lora Joudkaite. „Nu știu răspunsul la întrebarea asta. Nu știu ce înseamnă să nu te învârtești. Fac asta din copilărie. Ideea de a vorbi ne-a venit la repetiții. Rashid [Ouramdane] mi-a spus „vorbește pur și simplu”. Apoi am început să mă rotesc și să vorbesc și să explic, să mă întorc în copilărie. E foarte intim. Sora mea a văzut spectacolul în Lituania și mi-a zis „bine măcar că nu mi-ai spus numele. Asta e povestea noastră, de ce o spui?” Am vorbit mult, Rashid a scurtat textul și apoi a trebuit să îl învăț. L-am spus în engleză, germană, îl învăț în franceză pentru turneul în Africa. În rusă. Barele care se învârt au fost ideea lui Rashid, dar nouă ne sunt prietene. Se învârtesc cu noi, lumea se învârtește, Pământul se învârtește, eu mă învârtesc. Pentru mine e un simbol, e metal, mașină, iar eu sunt o ființă umană. Pentru mine despre asta e vorba”.

Annie Hanauer nu vorbește „direct publicului, dar simt că am o conexiune directă cu el, împart multe cu el prin concetrarea și mișcarea mea. Sunt elemente din personalitatea mea în ele, sunt volubilă și nu neapărat „serioasă”, dar sub toate astea există ceva adânc, cu sens. Pentru mine, mai ales [momentul] Nina Simone are multe straturi de emoție și un sunet incredibil, vocea ei construiește tot acolo, e plăcut să lucrezi cu așa ceva. Am șimțit o concetrare antrenantă din partea publicului, erau cu noi și a fost o plăcere să fiu aici, pentru noi turneul începe bine”.

„Uneori mi se spune [despre braț că nu arată ca o proteză pe scenă] și nu știu, nu prea îmi vine să cred. Pentru mine, e parte din cine sunt și nu mă gândesc la asta. Corpul meu îmi dă o perspectivă unică. Uneori vezi doar un dansator”. Și asta e tot ce e, de fapt, de văzut.

*TORDRE de Rachid Ouramdane a fost spectacolul invitat special în Sezonul de dans, cu prilejul FranceDanse Orient-Express România, joi , 2 noiembrie 2017.

**Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017

Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

Text de Roxana Grămadă

Teren de dans one to all, pasiune accidentală pentru o boxă

Micuță și îmbrăcată în negru cu nuanțe gri din cap până în picioare, aproape nedefinită pe fundalul cortinei, stă în ring față în față cu obiectul învestit cu dorință: o boxă. De aici pornește dialogul, sau mai bine zis, pasiunea. Se apropie întrebătoare, se uită în cilindrul boxei intrigată, căutând. După ce o atinge, nu se mai despart, legate într-o simbioză dinamică și dramatică.

Fervoarea, curiozitatea și adorația pe care Mihaela Dancs le acordă boxei sunt comparabile unei mari teme romantice, de unde și nevoia de a le desluși sensul. Potrivit mediului dansului contemporan, semnificația poate fi extrasă doar din continua investigare a faptelor cu simțurile convocate.

Pentru Dancs, asta înseamnă sunet și atingere, unite în vibrație, pe care corpul ei vrea să o experimenteze întreg spectacolul, flămând de sunet prin toți porii. Îl iubește suficient încât sursa lui să se obiectiveze în partener de relație. Căciula trasă peste ochi anunță iubire oarbă, dar și futilitatea simțului văzului în ring.

Mai întâi se prelinge, tânjind iubire din difuzor sau sare cu bucurie de copil. Pare a fi un răspuns, ritmurile aproape de club sunt scurt întrerupte de un „Oui, je t’aime” cântat. Ca un iubit încurajat, Dancs îmbrățișează boxa.

De aici, aproape totul devine mecanic. Corpul lui Dancs tremură, se scutură convulsiv și se contorsionează sincron cu ritmurile minimaliste, pe care le stăpânește. Pănă la finalul spectacolului, boxa va fi atins fiecare parte din corpul ei, iar ea va fi lăsat sunetul metalic să o penetreze în frenezie sau stângăcie sexuală, în echilibru fragil deasupra boxei sau sprijinind-o cu capul, sau zdrobită de ea pe podea. Nu fără umor, chiar o poartă în spate, precum își poartă melcul casa, un intermezzo la violența relației.

În tot acest timp, mișcările îi sunt precise, detaliate și articulate. Mă surprind făcând conexiuni cu profesia ei anterioară, pe care Dancs a părăsit-o din 2008. Trebuie să fi fost un medic stomatolog foarte expresiv.

Rămâne neclar dacă obiectul dorinței declanșează un catharsis. În puținele secunde în care stă în picioare pe boxă, imediat după ce își pierde căciula aplecată deasupra ei, într-o postură de creatură arachnoida din care iese muzica, echilibrul pare fragil.

Dacă a fost legată de boxă, dacă a cărat-o ca pe un bagaj, există însă o eliberare. Dancs părăsește perimetrul marcat al ringului și se așează discret lângă echipa ei tehnică, cu gluga de la hanorac trasă, ca un budist pe marginea gradinii templului. Aplauzele le primește tot împreună cu ei. De neoprit in ring, fostul doctor pare timid în afara lui.

După spectacol, s-a metamorfozat într-o studentă chic, genul șoricel de bibliotecă, cu ochelari mari pe vârful nasului și jeanșl boyfriend largi. Aș fi plasat-o cu ușurință pe peluze verzi de campus, cu cafeaua în mână, în drum spre clasă.

„Ajunsesem să am un atașament destul de straniu față de obiect când am dat prima oară spectacolul”, mărturisește Dancs amuzată. „E interesant că nu mi-am propus absolut de loc un love affair. Ce mă interesa e cum reacționează corpul meu la stimulul ăsta foarte puternic, care e muzica. Muzica intră prin urechi… și-am zis dar dacă am contact cu pieptul, dacă intră prin zona lombară, prin genunchi, prin perineu? Uneori se întâmplă să simt aer pur și simplu. Sunetul îmi imprimă o mișcare, corpul capătă un ritm, care de cele mai multe ori e ritmul muzicii, e mișcarea asta repetitivă, boxa începe să se miște și ea, obiectul mișcându-se devine un fel de ping pong. Vibrezi împreună cu ceva”.

„Totul este foarte subtil, dar deliberat, de la mișcare, până la muzică”, spune un prieten apropiat, cu mândrie. „A fost intersant, dar violent”, comentează un om de cultură din Franța.

Pentru Claire Garand, spectacolul a fost „solicitant fizic și intelectual, fizic pentru că bașii au fost puternici, au inundat publicul, și intelectual pentru că este vorba despre relația dintre un om și un obiect, nu un obiect inteligent, dar un intermediar, transmițător a altceva decăt pe sine, și cu care se dezvoltă un arc. La început a fost surpriză, apoi te face să intri într-o stare de plutire, de vis, prin ritm, prin gesturi repetate, mișcări înlănțuite. Nu vin constant la spectacole de dans contemporan, dar îmi face plăcere să văd lucruri care mă surprind, care mă fac să îmi pun întrebări, să învăț. E un registru de mișcare care lucrează corpul și spațiul diferit, delirant și investigativ deopotrivă”.

*Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017

Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

Text de Roxana Grămadă

COUNTERBODY sau despre dansul serios

În a treia zi a Sezonului de dans contemporan a fost prezentat CounterBODY, creația Asociației Tangaj Dance în coproductie cu CNDB. Cu o coregrafie semnată de Simona Deaconescu, performance-ul îmbină dansul, muzica și instalația pentru a aduce în discuție multiplele fațete ale destructurării.

Ideea spectacolului se bazează pe mai multe concepte filozofice legate de relația dintre corp și spațiu, care vor fi chestionate cu ajutorul celor opt dansatori. Textul este o componentă importantă în structura performance-ului, în jurul lui se articulează întreaga mișcare. Dansatorii îl declamă clar, îl împart, îl repetă, îl suprapun, îi cresc intensitatea. Acesta comportă un soi de binaritate (inside/outside, I/others, this is/this is not) ce se regăsește și la nivelul coregrafiei. Așa cum în informatică binomul 1-0 stă la baza funcționării unui sistem, așa și performerii crează o dualitate ce compune întregul ansamblu. În prima parte, mișcările sunt necontrolate, cu contracții involuntare și bruște, pentru ca în a doua corpurile să își regăsească echilibrul și fluiditatea. De altfel, Simona Deaconescu afirmă că a căutat să găsescă un nou tip de corp, o îmbinare contradictorie dintre putere și slăbiciune, dintre dezorganizare și fluiditate, conectat la realitate, dar în același timp alienat.

Fiecare corp în spațiul scenei pare angrenant într-o mașinărie, pentru că mișcările individuale nu există în lipsa unui susțineri colective. Este punctată relația dintre experiența individuală a trupului și cea exterioară a corpurilor, care rămâne străină oricui, pentru că singurul fel în care cineva poate cunoaște lumea este exclusiv prin trupul său. Tehnicitatea dansatorilor este deșăvârșită, coregrafia de grup este bine articulată, dar întregul spectacol are o eleganță rece ce se menține pe tot parcursul.

Intensitatea cu care crește ritmul nu aduce contrar așteptărilor impulsivitatea sau agresivitatea, ci armonia și liniaritatea. Lumina roșie, asociată pericolului, este folosită de această dată pentru a schimba registrele. Mișcările devin mai puțin spasmodice decât la început, corpul își regăsește controlul și se instalează o fluiditate a mișcării. Un moment interesant este introducerea elementelor de street dance în coregrafie, fără însă să rupă structura unitară a grupului.

Dansatorii desconstruiesc și construiesc într-o ciclicitate continuă, iar dacă corporalitatea este favorită, temporalitatea își pierde reperul. De altfel nici reperele spațiale nu sunt importante decât în măsura în care interacționează cu corpul și astfel raportarea se face la acesta („inside is outside”). Un alt punct important este definirea formei și a materiei, devenind și acestea ambigue.

Performance-ul poate fi privit ca o expresie a unui atom, în care elementele contradictorii se atrag și crează împreună energie, stând la baza construcției despre lume. Înțelegerea a tot ceea ce este în jur nu se face decât prin intermediul corporalității, ceea ce o fixează pe aceasta în nucleul receptării.

CounterBODY este o investigare la nivelul relației corp și spațiu care a fascinat, a intrigat și a împins la cercetare și dezbateri încă din Antichitate, dar se folosește de limbajul artistic pentru a răspunde sau doar a expune o chestiune ce intrigă omenirea de secole.

*Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017

Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

Text de Ioana Gonțea

Praf de stele și unicorni în „37 de minute de make believe”

de Roxana Grămadă

Andreea Novac nu e o dansatoare obișnuită. Te primește la spectacol, te invită să te faci comod și te roagă să o aștepți. Vine imediat. Și în timp ce publicul mai degrabă feminin intră în ritm cu „Oh! Darling„ (te rog, crede-mă) a lui Beatles, Novac dispare după cortină și își schimbă hainele de mămică dusă la sală, inclusiv jeanși și adidași, cu o pereche de șosete roșu aprins, pantaloni de yoga în culorile curcubeului și o bluză verde închis.

Apoi începe să vorbească. În spectacolul Andreei, la început e cuvântul, care proclamă regulile spațiului. „Nu există cer, vodca și durere”. Nu există nici emoții, susține ea, dar mai târziu înțeleg că vrea, probabil, să spună că nu există emoții în acel moment. Apoi trece de la cuvânt la acțiune, anunță mișcarea și o execută. Treptat, ajunge la viteza de dans exclusiv, dar trecem prin spații tranzitorii.

Cum ar fi niște echivalente corporale pentru „ce n’est pas une pipe” a lui Magritte. După ce își anunță dansul, Novac îl definește mai întâi drept ceea ce nu este și scoate asta din spațiu, ca să facă loc pe podeaua albă pentru ceea ce, de fapt, este. „Acesta este Rio de Janeiro din față. Și acesta este Rio de Janeiro din spate”, spune direct, stând cu corpul drept și brațele amplu deschise, ca statuia. Râsete înfundate se aud ici și colo. Pune chiar în scenă și stângăcia propriilor ore de balet clasic și publicul i se alătură în amuzament.

Abia apoi izbucnește corpul atletic al Andreei Novac în dans, alternând sprinturi de cadet cu mișcări angulare, descompuse, cu plutire, dar mereu în dialog cu publicul. Când conexiunea e deplină, îndrăznește comuniunea prin coregrafie transmisă telepatic, devine medium pentru dorințele publicului. Corpul e jucăuș, ireverențios ca un cățeluș la soare, apoi flutură, curge, se rostogolește și se stivuiește și m-am surprins mișcându-mă în scaun, intrându-i în ritm.

Imediat însă își trage sufletul și comută în conversație, cu un torent de întrebări care invocă senzații, de la tălpi pe nisip fierbinte, la iarbă udă de rouă, la îmbrățisări care îți pârâie oasele. Încă mă gândesc la o vară cu plaje firebinți când o vâd aplecată peste trei ventilatoare ca asupra unor tobe ritualice, suflând nori de sclipici roz, stacojiu și auriu în vânt. Și apoi, ca un unicorn, dispare.

„M-a surprins. N-am venit pregătită pentru ceva anume. Partea vorbită m-a luat prin surprindere și mi-a luat mult să mă ajustez la ea“. „Nu mă așteptam la parte vorbită, dar mi-a placut“, spun două prietene, prima oară la un spectacol de dans contemporan.

„Chiar mi-a plăcut mult. Atmosfera, performance-ul, m-a făcut să îmi pun întrebări despre viață, despre a trăi în moment”, spune Johan, jumătatea olandeză a unui cuplu îndrăgostit. Diana, jumătatea română, îl completează: „Mi-a sugerat că nu există emoție, dar până la sfârșit am uitat. A fost foarte puternic impactul de la sfârșit, ce a spus, întrebările, le-am simțit pe pielea mea. Și sclipiciul. M-am gândit la tot ce e mai frumos. La dragoste. La felul în care el face lucrurile să fie… N-am putut să mă abțin să nu plâng”.

„Mi-a plăcut Andreea ca persoană. Și diplomată, și sensibilă, observ că povestea se construiește împreună cu publicul. Mă gândeam când umblam descuță pe nisip. Foarte naturale improvizațiile“, spune altă Diana, tunsă periuță și foarte cool cu puloverul ei tricotat. Prietenul ei, Dan, o urmărește pe Andreea de mulți ani. „Am simțit și partea de deconstrucție, dar și-a transmis mesajul de make believe, erai in interiorul ei“. Iar „sfârșitul a facut-o sclipitoare și pe ea, și spectacolul“, mai spune Diana.

Încă sclipitoare în spatele scenei, Andreea Novac e bucuroasă de ce a produs spectacolul în publicul serii. „Puterea mea cea mai mare este să imaginez. Mereu mi s-a spus că sunt o visătoare. Creez tot felul de lumi. Emoția apare dar nu e neapărat miza mea, ci tăvălugul ăsta de întrebări care aduc răspunsuri care se confundă, se suprapun și nu mai distingi ce e realitate și ce e … oricum așa ne amintim, nu ne amintim cum a fost, ci cum avem nevoie să ne amintim“.

*Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017

Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

Despre feminism, cu “Două femei contemporane”

Două fete îmbrăcate băiețește dau ture de bicicletă pe scenă. Gonesc. Din când în când, una dintre ele se oprește și țipă replici misogine în microfon, genul care te urmăresc cu zilele în liceu. Imersiunea Ioanei Marchidan in feminismul contemporan nu e timidă.

Abia după ce lasă deoparte bicicletele, văd că au șireturile de la converși legate. Le limitează mișcarea – chiar și pe cea care seamănă cu săritul elasticului din copilărie – la raza șireturilor și le transformă, pe Ioana și pe partenera ei, Flavia Giurgiu, în păpuși automate. Duoul se metamorfozează apoi într-un cuplu sexist de gemeni din Alice în Țara Minunilor, cu atingeri nepotrivite și țipete suprimate reciproc pe post de replici.

Dezvăluire: sunt feministă. Și, cum crede și Chimamanda Ngozi Adichie, cred și eu că toți ar trebui să fim. Întrebarea e cum. Ce face spectacolul Ioanei Marchidan foarte bine este o trecere în revistă a alternativelor searbede. Ceea ce este, probabil, un demers sănătos pentru curățarea spațiului pentru opțiuni mai inteligente.

Dar întâi de toate, la ce este feminismul o reacție? În spectacolul lui Marchidan, mâinile ies prin prohabul boxerilor și salută, strâng alte mâini, oglindesc orgoliul posesorului, se încleștează în meciuri de Skanderberg sau în gesturi maciste. O ingenioasa punere în scenă a unei lumi conduse de falus (sună mai dramatic decât bășcăliosul, engelzescul dick) și pentru feminista observatoare, foarte amuzant. Se declanșează curând lupta, furia iese la suprafață pe ritmuri nebune de club și lumini de stroboscop. Pe scenă, două corpuri se încleștează în luptă, mimă sexuală, se rostogolesc într-o confruntare aproape bestială de sexe. Unul rămâne viu la final, iar cadavrul este târât afară din ring.

Și ce crede lumea despre feministe? Aflăm curând, într-un recital de critică a feminismului care îi enumeră pe toți obișnuiții casei: frigidă, supărată că nu-și găsește soț, urâtă, cu mustață, eventual lesbiană, în general o durere de cap. Două bucătărese cu șort trântesc violent aluat în lighene și parcurg toate mantrele mediatice pe subiect, oferind însă scop și semnificație la final. Femeia are un rol important în societate prin adaosul de ajutor pentru sufletul masculin, cum ar fi să știe unde și-a lăsat cheile sau de câte zile nu și-a schimbat cămașa. Nu e o coincidență că duoul se mișcă acum ca niște păpuși cu priviri goale.

Într-un dialog al surzilor, coloana sonoră alternează sicroane ultra tradiționalist ortodoxe cu fragmente din discursul la TED al Chimamandei Ngozi Adichie, două realități halucinant de diferite, în timp ce Marchidan și Giurgiu înșiră cămăși bărbătești pe umerașe cu baloane, o referință la macismul guvernamental din România. Concluzia lui Chimamanda -„trebuie sa ne creștem fiicele altfel, și fii la fel” – este repetată la infinit, cu speranță și disperare deopotrivă. Între timp, dansatoarele se îmbracă în cămăși bărbătești cu tot cu umerașe și se pun în acțiune. Femeile joacă cu instrumente bărbătești, o formă deja obișuită de alienare.

Ultima scenă din spectacol marchează memorabil. Două extraterestre cu cască de motocicletă, spandex și tocuri execută un dans sexy de androizi care nu se poate termina decât în convulsie, nu înainte de ieșirea în public a Ioanei, o căutare oarbă de conexiune. În deznodământ, două androide se apropie de mulțime, cu care respiră agitat același aer secunde întregi de întuneric. Când vizoarele se ridică, apar două corpuri de femei adevărate, acoperite de transpirație.

După spectacol, publicul e încă marcat. Oana Mureșan, gimnastă devenită dansatoare, venită de la Cluj-Napoca pentru sezon zâmbește entuziasmată. „A rezonat în totalitate, fetele au punctat foarte bine anumite lucruri despre feminism. A fost foarte adevărat ceea ce au propus. Mi-a placut mult muzica, m-a introdus într-o anumită atmosferă, decorul care s-a schimbat tot timpul, mi-a dat un plus de curiozitate, prezența, caracterele fetelor… Ieșirea in public a Ioanei mi-a placut foarte mult. A fost cu impact foarte puternic. Mi-ar fi placut să țină mai mult momentul. Să îl simt mai mult”.

„Ca să fiu sinceră, sinceră, nu e genul meu de spectacol, dar m-am bucurat de performanța fetelor. Mi-a dat o senzație de discomfort, cu toate poveștile lor”, spune Raluca, pentru care spectacolul a fost un cadou de la prietenul ei, Anton, la cei 22 de ani împliniți ieri. Au venit să descopere, să guste un pic din ce se întâmplă cu dansul contemporan la București. „Au fost câteva minute în care m-am simțit bruscat. Momentul cu țipetele a fost deranjant, ceea ce este un scop bun“. „Subiectul a fost foarte sensibil“ conchide sărbătorita pentru amândoi.

Pentru Marchidan, feminismul ar trebui sa fie simplu, „să privim egalitatea ca pe un lucru normal. Nu se cere nefăcutul, pur și simplu suntem oameni. E un lucru simplu, noi îl facem complicat, venim din stereotipuri. Feminist poate fi și un bărbat. Oamenii se sperie de cuvântul ăsta, de radicalismul cu care este el promovat. De-asta am vrut să fac un spectacol cu umor.“

*Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017

Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

Text de Roxana Grămadă