de Luiza VASILIU
În a doua zi de preview a Bienalei de artă de la Veneţia, cu o oră înaintea conferinţei de presă, Massimiliano Gioni – curatorul Bienalei de anul acesta şi cel mai tînăr din ultima sută de ani – însoţea un grup de curatori şi galerişti americani sexagenari, prin sălile de la Arsenale. Le povestea cîte ceva despre fiecare artist pe care l-a ales să facă parte din gigantica expoziţie „Il Palazzo Enciclopedico“ (două spaţii expoziţionale, 158 de artişti – de două ori mai mulţi ca în anii trecuţi – consacraţi sau necunoscuţi, profesionişti sau amatori, cu toţii preocupaţi, sub o formă sau alta, de investigarea sistematică a realităţii). În pauzele în care americanii inspectau lucrările şi făceau poze, Gioni mai citea cîteva rînduri din articolul apărut în aceeaşi dimineaţă în La Repubblica despre bienala lui. Mai mult ca în oricare alt an, lumea vorbeşte despre Bienala unui singur om, un copil teribil al artei contemporane, un tip responsabil de cîteva expoziţii care au făcut vîlvă în ultima vreme (printre care „Younger than Jesus“, în care a adunat 50 de artişti sub 33 de ani, sau Bienala de la Gwangju, Coreea de Sud). Paolo Baratta, preşedintele Bienalei, a declarat pentru The New York Times că „după 14 ani în care am avut curatori tradiţionalişti, m-am gîndit că a venit vremea să invit un reprezentant al generaţiei tinere“, iar la conferinţa de presă din deschiderea Bienalei, a adăugat: „L-am ales pe Massimiliano pentru că-mi place să risc.“ „Hai că n-a fost nici un risc“ – au şuşotit două ziariste italiene. Într-adevăr, alegerea lui Gioni pare să fie exact lucrul de care avea nevoie Bienala, acuzată în permanenţă de monumentalism anacronic şi de promovarea unei idei datate despre artă. După primele zile de preview, toată lumea era cucerită de farmecele de curator ale lui Gioni. La finalul turului ghidat prin sălile de la Arsenale, Gioni le-a mulţumit americanilor sexagenari, iar ei l-au aplaudat şi au strigat „Bravo!“ de cîteva ori, ca şi cum Gioni tocmai ar fi coborît de pe scena de la Carnegie Hall după un recital epuizant din Bach. Bătrîna doamnă (Veneţia, cu tot cu Bienala ei) şi-a găsit charmeur-ul.
Cea de-a 55-a ediţie a Bienalei de artă de la Veneţia are loc anul acesta între 1 iunie şi 24 noiembrie la Giardini şi Arsenale (adică la grădini şi la fostul şantier naval). Şi-au anunţat prezenţa 5711 jurnalişti din toată lumea, plus alte cîteva mii de dealeri de artă, galerişti şi curatori. Pînă la finalul lui noiembrie sînt aşteptaţi 500.000 de vizitatori – spune Gioni. Bienala de la Veneţia este, de fapt, o uriaşă chermeză care durează jumătate de an şi se întinde în tot oraşul, în palate, galerii, pe cheiuri, pe iahturi (veneţienii se plîng că iahturi uriaşe ale miliardarilor, mari colecţionari de artă, blochează canalelel oraşului – acum doi ani a fost Abramovici, anul ăsta francezul Pinault, cu suita lui de VIP-uri, printre care şi Leonardo DiCaprio sau Naomi Campbell). Amestec de snobism şi curiozitate autentică pentru dinamica artei contemporane, atmosfera de la Bienală are în ea ceva electric. Indiferent cît de sceptic eşti apropo de megalomania unui astfel de eveniment, eşti luat pe sus. Din ce în ce mai multe ţări vor să aibă un pavilion permanent, ceea ce devine o problemă, pentru că nu prea mai există spaţii în Veneţia potrivite pentru asta. În 2013, 88 de ţări au pavilioane naţionale. Dintre ele, 10 sînt nou-venite (mult-discutatul Vatican – care-şi anunţase de vreo zece ani dorinţa de a participa la Bienală –, Bahamas, Angola, Coasta de Fildeş, Regatul Bahrain – cu o serie fotografică impresionantă –, Kosovo – cu o instalaţie-scorbură in situ făcută din crengi, pămînt şi frunze de artistul Petrit Halilaj ş.a.). România are pavilion permanent la Bienală, încă din anii ’40, însă de-abia de cîţiva ani artistul căruia i se încredinţează pavilionul e stabilit prin concurs de proiecte. Pentru ediţia de anul acesta, responsabili de prezenţa României la Veneţia au fost Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, alături de curatorul Raluca Voinea şi de zece dansatori/performeri. Proiectul lor – „O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia“ – a ales o sută şi ceva de lucrări prezentate în o sută şi ceva de ani de Bienală şi le reinterpretează, timp de opt ore, în fiecare zi a Bienalei, din iunie pînă în noiembrie, cu ajutorul corpurilor performerilor. De la The Guardian pînă la New York Times sau Frieze, presa a inclus pavilionul României printre highlight-urile de anul acesta. Şi bine a făcut, pentru că „Retrospectiva imaterială“ este unul dintre cele mai entuziasmante proiecte artistice pe care le-am văzut în ultimii ani. Ludic, inteligent, provocator, radical, punînd sub semnul întrebării muzeificarea artei, transformînd inventarul obiectiv în privire subiectivă, aducîndu-ne aminte că arta nu stă închisă în obiectul artistic, ci trece în minţile şi corpurile noastre, lăsînd urme, luînd forma structurilor noastre mentale, afectîndu-le şi modificîndu-le substanţa. Miercuri, 29 mai, în a doua zi de preview, în pavilionul României intrau doamne cu ochelari de soare Chanel şi tineri cu trei plase pe umăr (de la pavilionul Irakului sau al Marii Britanii, pe care scria This bag has its stomach full of butterflies), şi rămîneau cîte un sfert de oră, chicotind, făcînd poze şi căzînd pe gînduri, în timp ce performerii treceau de la Cindy Sherman la Kandinski, Marina Abramović şi Perjovschi, iar spaţiul pavilionului se reconfigura cu fiecare lucrare reinterpretată. Dacă a 55-a ediţie a Bienalei e atît de vie, asta se datorează în mare parte şi pavilionului României.
Dintre cele 88 de pavilioane naţionale, am reuşit să văd doar cîteva de la Giardini şi Arsenale, printre care cele ale Germaniei (unde chinezul Ai Weiwei sare în ochi, ca de obicei), al Serbiei, al Rusiei, al Belgiei, al Statelor Unite, al Braziliei, al Indoneziei şi încă vreo cîteva. Regret că n-am văzut Irakul, Arabia Saudită, Coasta de Fildeş ş.a., dar am parcurs toată expoziţia curată de Gioni. Construită în jurul imaginilor ca mediu de structurare şi de reprezentare a realităţii, expoziţia „Il Palazzo Enciclopedico“ porneşte de la utopia artistică a lui Marino Auriti, care a proiectat, în 1955, macheta unui Palat Enciclopedic, un muzeu imaginar, de 136 de etaje, urmînd să găzduiască întreaga cunoaştere umană, „de la roată la satelit“. Punînd alături autodidacţi şi profesionişti, marginali şi hituri ale pieţei de artă, Gioni chestionează identitatea artistului, felul în care vede şi felul în care reprezintă ceea ce vede: „Expoziţia asta înseamnă 100 de ani de vise şi viziuni“ – spune Gioni. Dincolo, însă, de orice teoretizare, selecţia făcută de Gioni reuşeşte să te molipsească de o curiozitate entuziasmantă pentru artă şi pentru excentricităţile imaginaţiei umane. Printre cei peste 150 de artişti aleşi de Gioni se află şi trei români. „Nu-i întreb pe artişti din ce ţară vin, nu le cer paşaportul, ci sînt curios să văd unde o să mă ducă“ – spune Gioni, şi continuă: „De Geta Brătescu ştiam de multă vreme. Cu lucrările lui Ştefan Bertalan mi-a făcut cunoştinţă Victor Man, un tînăr artist român. Iar Andra Ursuta trăieşte acum la New York şi i-am prezentat deja lucrările în alte expoziţii, ea face parte din noua generaţie şi mi se pare o artistă extrem de interesantă. Acum cîţiva ani, m-am ocupat de o expoziţie dedicată artiştilor din fostul bloc comunist, aşa că m-am documentat intens. Brătescu şi Ursuta erau deja în expoziţie, iar de Bertalan am aflat de la Victor Man. Am vrut să prezint artişti din generaţii foarte diferite, unii tineri – de vîrsta mea sau mai tineri chiar decît mine – şi artişti care sînt un soi de figuri fondatoare în ţările lor. În sensuri diferite, şi Geta Brătescu, şi Ştefan Bertalan sînt foarte importanţi şi influenţi pentru cîteva comunităţi mici de artişti.“ Întrebat cum se potrivesc lucrările celor trei în Palatul Enciclopedic, Gioni răspunde: „Am ales o serie incredibilă de desene ale lui Ştefan Bertalan, «Am trăit 130 de zile cu o floarea-soarelui» (1979), în care artistul studiază, observă şi descrie, într-o manieră extrem de frumoasă, dezvoltarea unei plante de floarea-soarelui, metamorfoza naturii. E o serie care vorbeşte despre artist ca observator al lumii şi despre încercarea lui de a înţelege lumea din jur. Prin intermediul broderiilor ei («Medeic Callisthetic Moves», 1980), Geta Brătescu alcătuieşte hărţi mentale. Broderia e o adevărată artă a memoriei, de aceea se potriveşte atît de bine în expoziţia de anul acesta. Şi Brătescu, şi Bertalan sînt artişti importanţi, dar care au rămas, totuşi, izolaţi în lumea artei contemporane. Andra Ursuta prezintă o serie de modele («T. Vladimirescu # 5, An International Psychic Maneuver», 2007-2010) care refac interiorul casei în care a copilărit. Ideea de nostalgie este, la urma urmelor, o formă de imaginaţie.“
În afară de expoziţia curată de Gioni şi de pavilioanele naţionale, în Veneţia au loc evenimente colaterale ale Bienalei, capitol la care e campioană China (zece evenimente ale muzeelor chineze de artă contemporană). România e prezentă şi la galeria Institutului Cultural Român din Veneţia, cu proiectul „Reflection Centre for Suspended Histories. An Attempt“, curat de Anca Mihuleţ. 2013 pare să fie unul dintre anii buni ai Bienalei. Iar asta e, în mod evident, meritul lui Gioni.
Această deplasare a fost posibilă cu sprijinul Enel. Enel este sponsorul principal al celei de-a 55-a Expoziţii Internaţionale de Artă „Il Palazzo Enciclopedico“. De asemenea, grupul a susţinut participarea a şase artişti din România (Geta Brătescu), Rusia, Brazilia, Mexic, Spania şi Columbia.
http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/bienala-lui-gioni