CENTRUL NAŢIONAL AL DANSULUI BUCUREȘTI ŞI INSTITUTUL POLONEZ DIN BUCUREȘTI
PREZINTĂ:

DANS//PL – IERI. MÂINE. AZI
– ZILELE DANSULUI POLONEZ LA BUCUREŞTI –

5 spectacole, 3 ateliere de dans contemporan conduse de artişti polonezi, proiecții de filme, o masă rotundă şi discuţii cu artiştii celor mai importante centre de dans contemporan din Polonia.

Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) în parteneriat cu Institutul Polonez din Bucureşti aduc pe scena sălii Stere Popescu, între 30 martie şi 11 aprilie, cinci spectacole de referință pentru scena dansului contemporan polonez.

dans//pl – Ieri. Mâine. Azi reuneşte cei mai cunoscuţi dansatori polonezi, tineri sau deja consacrați, și prezintă o serie de lucrări în care artiștii intră în dialog cu maeștri lor (Vaslav Nijinsky și Henryk Tomaszewski), autodefinindu-și punctele de referință estetică și sursele de inspirație. Un astfel de proiect este RE//MIX Tomaszewski, creat de renumitul actor și dansator Mikołaj Mikołajczyk, în cadrul programului inițiat de colectivul komuna//warszawa. Henryk Tomaszewski (1919 – 2001) un fel de Stere Popescu silezian, a format mulţi dintre artiştii din Polonia contemporană prin teatrul său de pantomimă. Legendarul Vaslav Nijinsky (1890 – 1950) autorul coregrafiei Sărbătoarea primăverii și După-amiază unui faun, considerat părintele dansului modern, este reinterpretat de către Tomasz Wygoda, Anna Godowska și Sławek Krawczyński, pornind de la coregrafia și jurnalul personal al artistului. Leszek Bzdyl și Katarzyna Chmielewska, cei care au pus bazele Teatrului Dada von Bzdülöw, prezintă Duete Inexistente – un spectacol plin de grotesc și auto-ironie.

Generaţia tânără de dansatori polonezi, reprezentată în dans//pl – Ieri. Mâine. Azi de Agata Maszkiewicz și Agata Siniarska, nu s-a regăsit în baletul clasic sau în companiile tradiţionale de teatru-dans. Cei mai mulţi au plecat să studieze în străinătate, să experimenteze şi să descopere noi modalităţi de a se mişca sau de a crea, revenind apoi în Polonia. Un specific al dansului contemporan polonez este că o mare parte dintre reprezentaţii sunt solo-uri feminine, de cele mai multe ori, coregrafa fiind totuna cu dansatoarea.

În afară de spectacole, dans//pl – Ieri. Mâine. Azi propune publicului proiecții de filme, ateliere de dans contemporan conduse de Leszek Bzdyl, Katarzyna Chmielewska, Sławek Krawczyński și Mikołaj Mikołajczyk și o „masă rotundă”, organizata la Institutul Cultural Roman, în care producători şi artişti polonezi se vor întâlni cu reprezentanţi ai scenei culturale româneşti şi ai principalelor instituţii finanţatoare, pentru a discuta mecanismele de finanţare, producţie şi promovare a dansului contemporan în România şi Polonia.

Programul evenimentului cuprinde:

30 martie, ora 19.30 – Duete Inexistente – Teatr Dada von Bzdülöw
31 martie, orele 16.00 – 22.00 – atelier de dans contemporan condus de Leszek Bzdyl și Katarzyna Chmielewska (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti)
6 aprilie, ora 11.00 – DANS/VIDEO/PL – proiecții de filme
8 aprilie, ora 14.00 – RO/PL/DANS – masa rotundă (Institutul Cultural Român)
8 aprilie, ora 19.30 – RE//MIX Projekt: Tomaszewski – Mikołaj Mikołajczyk
9 aprilie, orele 16.30 – 17.30 – atelier de dans contemporan pentru copii (6 – 10 ani) condus de Mikołaj Mikołajczyk (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti)
10 aprilie, ora 19.30 – Nijinsky. The Rite of Dreams – Sławek Krawczyński / Tomasz Wygoda / Anna Godowska
11 aprilie, orele 14.00 – 17.00 – Experienţa ca inspiraţie – atelier de dans contemporan condus de Sławek Krawczyński (Muzeul Național de Arta Contemporană)
11 aprilie, ora 19.30 – POLSKA – Agata Maszkiewicz & Death 24 Frames per Second or Do It To Me Like in a Real Movie – Agata Siniarska

Detalii despre fiecare eveniment în parte găsiţi pe site-urile www.cndb.ro sau www.culturapoloneza.ro.

Spectacolele vor avea loc la CNDB, Sala Stere Popescu – B-dul Mărăseşti 80-82.
Biletele pot fi rezervate direct pe site-ul www.cndb.ro sau la adresa rezervari@cndb.ro.
Preţul unui bilet este de 25 lei/15 lei redus.

Atelierele de dans contemporan sunt deschise tuturor celor interesați de mișcare, dans și corp, cu minime cunoștințe despre acestea, cu vârsta peste 18 ani. Participarea la ateliere este gratuită. Înscrierea se face la adresa cursuri@cndb.ro în limita locurilor disponibile.

Atelierul de dans contemporan pentru copii – 6 -10 ani – este gratuit, iar înscrierea se face la adresa cursuri@cndb.ro, în limita locurilor disponibile.

Eveniment desfășurat cu sprijinul: Art Stations Foundation by Grażyna Kulczyk, Institutul Adam Mickiewicz, Institutul Cultural Român, Institutul pentru Muzica și Dans din Polonia, Muzeul Național de Arta Contemporană

Parteneri media: 24 Fun, Accente, ArtClue, Ginger Group, LiterNet.ro, Metropotam, Observator Cultural, Online Gallery, Radio România Cultural, RFI România, Sub 25, Șapte Seri, Dilema Veche

Centrul Naţional al Dansului vă propune un articol deosebit despre corp, dans contemporan şi performance, scris de Oana Stoica pentru Lettre International, ediţia în limba română (primăvară 2014).
Acest articol reduce dimensiunile abstractuluila concepte facile pentru publicul interesat de formele artei contemporane şi răspunde pe înţelesul tuturor la întrebările: Ce este dansul? Ce anume generează dansul, mişcarea în sine sau raportarea ei la public? Ce este corpul în dans?

Astfel dansul dezvoltă o filosofie inspirată din viaţa cotidiană (ca suport, subiect şi spaţiu) şi performată de un corp care materializează concepte strâns legate de chestionarea identităţii.

Oana Stoica analizează corpul-arhivă, memoria corpului, corpul ocupat, corpul în stare de boală, corpul care agonizează, corpul care vindecă, corpul vorbitor, corpul care deţine alt corp din cele mai dezbătute performance-uri ale scenelor dansului contemporan românesc, concretizând abstractul unor artişti precum: Ion Dumitrecu, Manuel Pelmuş, Andreea Novac, Paul Dunca, Vava Ştefănescu, Cosmin Manolescu, Mihaela Dancs, Mihai Mihalcea (Farid Fairz), Mădălina Dan, Ferenc Sinko, Leta Popescu sau Florin Fluieraş.

Prima parte a proiectului Corporealități s-a materializat cu o carte electronică publicată de Liternet și CNDB. Contribuțiile aparțin autorilor: Simona Popescu, Elena Vlădăreanu, Adriana Gheorghe, Mihaela Michailov și Adrian Schiop.

Fotografii de Cristian Crisbășan și Claudiu Cobilanschi

Redactori: Mihaela Michailov
Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro
Editor format pdf Acrobat Reader: Tudor Neagu

© 2006 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader

În cea de-a doua săptămână a festivalului Like CNDB#1, organizat de Centrul Naţional al Dansului, accentul cade pe două evenimente importante: lansarea cărţii „Teatrul Companiei Societas Raffaello Sanzio“, despre teatrul lui Romeo Castellucci, pe 20 februarie, şi spectacolul „Parallel“, pe 22 februarie, considerat unul dintre cele mai bune spectacole ale anului 2013.

Lansarea cărţii „Teatrul Companiei Societas Raffaello Sanzio“, care va avea loc pe 20 februarie, de la 19.30, la Sala Stere Popescu de la Centrul Naţional al Dansului, va fi moderată de Cristina Modreanu şi îi va avea ca invitaţi pe Vlaicu Golcea şi Nicoleta Lefter. Evenimentul va fi urmat de proiecţii din „Tragedia Endogonidia“.

Volumul constă într-o serie de conversaţii purtate de criticii britanici Joe Kelleher şi Nicholas Ridout cu membrii fondatori ai companiei Societas Raffaello Sanzio – Romeo Castellucci, Claudia Castellucci şi Chiara Guidi, pe teme punctuale privind procesul lor de creaţie. Sunt astfel discutate concepte precum dramaturgia spectacolului, spaţiul scenic, iluzie scenică, repetiţii, compoziţie, gestică, relaţia cu publicul, viitorul teatrului. Sumarul cărţii este completat cu o serie de Note din carnetul lui Romeo Castellucci, un text cu accente poetice care evocă imagini recurente în spectacolele celebrului regizor.

Cea de-a doua saptamana a festivalului Like CNDB#1 va propune doua evenimente: lansarea cartii Teatrul Companiei Societas Raffaello Sanzio, despre teatrul lui Romeo Castellucci si spectacolul Parallel, invitat din Cluj, considerat unul dintre cele mai bune spectacole ale anului 2013.

Detalii despre fiecare eveniment in parte gasiti mai jos:

20 februarie, ora 19.30, Sala Stere Popescu

Teatrul Companiei Societas Raffaello Sanzio

Conversatii cu Romeo Castellucci, Claudia Castellucci Chiara Guidi, Joe Kelleher si Nicholas Ridout

Lansarea este realizata in parteneriat cu revista Scena.ro este moderata de Cristina Modreanu si are ca invitati pe Vlaicu Golcea si Nicoleta Lefter si va fi urmata de proiectii din Tragedia Endogonidia.

Teatrul Companiei Societas Raffaello Sanzio. Conversatii cu Romeo Castellucci, Claudia Castellucci Chiara Guidi, Joe Kelleher si Nicholas Ridout (traducerea volumului in limba engleza publicat de Editura Routledge in 2007) este a treia aparitie in Colectia de carte Scena.ro.

Volumul consta intr-o serie de conversatii purtate de criticii britanici Joe Kelleher si Nicholas Ridout cu membrii fondatori ai companiei Societas Raffaello Sanzio – Romeo Castellucci, Claudia Castellucci si Chiara Guidi, pe teme punctuale privind procesul lor de creatie. Sunt astfel discutate concepte precum dramaturgia spectacolului, spatiul scenic, iluzie scenicaa, repetitii, compozitie, gestica, relatia cu publicul, viitorul teatrului.

Sumarul cartii este completat cu o serie de Note din carnetul lui Romeo Castellucci, un text cu accente poetice care evoca imagini recurente in spectacolele celebrului regizor.

Volumul, editat de Asociatia Romana pentru Promovarea Artelor Spectacolului, a aparut in Colectia Scena.ro & Teatrul National Timisoara, cu sustinerea UNITER.

Intrarea este libera.

22 februarie, ora 19.30, Sala Stere Popescu

Parallel

Cu: Lucia Marneanu, kata bodoki-halmen

Concept/ Coregrafie: Ferenc Sinkó

Regia: Ferenc Sinkó si Leta Popescu

Texte: echipa

Scenografia: Valentin Oncu

Costume: Gyopár Bocskai

Cantece: kata bodoki-halmen

Muzica: danaga

Asistent tehnic: Attila Almási

Producator: GroundFloor Group

Coproducator: ColectivA

Recomandat persoanelor peste 16 ani.

Spectacol in limba engleza, cu supratitrare in limba romana.

Spectacolul Parallel semnat Ferenc Sinkó si Leta Popescu are la baza experientele protagonistelor Lucia Marneanu si kata bodoki-halmen. Creat din propunerile celor doua artiste si din texte scrise de intreaga echipa, spectacolul provoaca printr-o abordare directa a temelor: corp, identitate sexuala, refulare, acceptare. Corpurile in miscare, drag-show-ul si muzica originala de kata bodoki-halmen si danaga fac spectacolul dinamic si penetrant.

… Am iesit de la acest performance cu un sentiment incercat nu prea des: ca este important sa se scrie despre el. Se scrie despre spectacole mai mult sau mai putin reusite, despre estetici si teme noi, despre tendinte si directii. Rareori insa, ceea ce vedem reprezinta un punct de cotitura, semnul unei schimbari – de gindire, expresie sau atitudine –, o inovatie sau (macar) o acordare cu timpul si timpurile…

… Cu doua performere absolut fabuloase, Parallel este spectacolul anului 2013…

Oana Stoica in Dilema Veche

Biletele se pun in vanzare cu o ora inainte de inceperea spectacolelor.

Pretul unui bilet este de 25 lei.

Pretul unui bilet redus pentru profesionisti, elevi, studenti, pensionari este de 15 lei.

Rezervari se fac pe site-ul www.cndb.ro sau la adresa rezervari@cndb.ro.

Luna februarie 2014 va fi luna întâlnirilor inedite la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Am ales pentru aceasta spectacole originale, surprinzătoare, distractive şi extravagante pe care le prezentăm în festivalul numit sugestiv Like CNDB # 1.

Între 9 şi 28 februarie 2014, CNDB aduce împreună artişti tineri sau deja cunoscuţi – Mădălina Dan, Cristina Lilienfeld, Ferenc Sinkó şi Leta Popescu, Andreea Novac, Vava Ştefănescu şi Farid Fairuz – care să producă, prin creaţiile lor, un contact inedit cu publicul. Spectacolele alese oferă experienţe care nu pot fi cunoscute decât astfel, prin contact direct, sunt spectacole de privit cu mintea şi simţurile larg deschise. Iar după fiecare reprezentaţie artiştii vor împărtăşi povestea spectacolului la un pahar de vin, cu biscuiţi şi prăjiturele.

Vom vorbi despre teatrul lui Romeo Catellucci într-un eveniment dedicat lansării volumului Teatrul lui Romeo Castellucci, în traducerea Cristinei Modreanu, apărut în colecţia de carte Scena.ro. Lansarea va fi urmată de proiecţii din Tragedia Endogonidia.

Şi pentru că suntem convinşi că fără culoare, seducţie şi extravaganţă realitatea ar fi teribil de fadă, găzduim cursul Power to the People – un curs de „împuternicire” condus de Paul Dunca şi Paolo Lagana, care pleacă de la motto-ul: „If you don’t love yourself, how the hell you gonna love somebody else?”(RuPaul)

Programul festivalului este următorul:
9 februarie 2014, ora 19.00 – Deschiderea oficială a festivalului
9 februarie 2014, ora 19.30 – Cristina Lilienfeld – Lay(ers)
13 februarie ora 19.30 – Farid Fairuz – Realia (Bucureşti – Beirut)
15 februarie 2014, ora 19.30 – Vava Ştefănescu – Cvartet pentru o lavalieră
16 februarie 2014, 12.00 – 20.00 – Mădălina Dan – Hematopoesis*
20 februarie 2014, ora 19.30 – Teatrul lui Romeo Castellucci – lansare carte & proiecţie Tragedia Endogonidia
22 februarie 2014, ora 19.30 – Ferenc Sinkó şi Leta Popescu – Parallel
27 februarie 2014, ora 19.30 – Andreea Novac – Despre tandreţe şi Dance a Playful Body
6 februarie 2014, ora 19.00 şi 14, 28 februarie 2014, ora 22.00 – Paul Dunca/ Paolo Lagana – Power to the People*
* eveniment în cadrul lunii istoriei LGBT

Sala de spectacole a CNDB – Sala Stere Popescu – se află pe B-dul Mărăşesti nr. 80-82
(harta aici: https://cndb.ro/unde-ne-gasiti.html)

Preţul biletelor este 25 lei/spectacol sau 100 lei pentru întregul festival. Pentru spectacolul din 16 februarie 2014 – Hematopoesis – preţul este de 15 lei.
Preţ redus pentru profesionişti, studenţi, elevi, pensionari – 15 lei/spectacol sau 70 lei pentru întregul festival.

Mai multe detalii pe www.cndb.ro sau 0746 099 942 / Andreea Novac

Parteneri media: RFI, Sapte Seri, Artclue, Hipmag, Online Gallery, Liternet.ro, GingerGroup, Modernism.ro; SUB25.ro, Vice.ro, Webcultura, Webpr.ro, Art Act Magazine, Orasul meu, Metropotam.ro, Getlokal.ro; 121.ro

O alta recunoastere a venit din partea Revistei „Cuvintul” care detine o traditie remarcabila in spatiul romanesc: inca de la infiintare, revista a celebrat fiecare an de existenta acordind premii pentru virfurile lumii culturale. La sectiunea Marele Premiu pentru activitatea din 2006 au fost nominalizati Institutul Cultural Roman, Centrul National al Dansului – Bucuresti si regizorul Corneliu Porumboiu.
Marele Premiu al revistei „Cuvintul” a fost acordat Centrului National al Dansului, „pentru impunerea unui spatiu cultural nou si dinamic si deschiderea unei arte cu public specializat spre zone multiple ale culturii de azi”.

de Liana Tugearu
Ultima bucurie de la sfârşitul acestei primăveri a fost întâlnirea cu câţiva tineri creatori, pe cale de afirmare în peisajul nostru coregrafic, toţi masteranzi la UNATC, secţia de Coregrafie.

La început de toamnă, acelaşi sentiment reconfortant, de reîntâlnire cu vigoarea creativă a unor tineri, a venit tot din aceeaşi arie a absolvenţilor acestui învăţământ.Ivirea de noi talente echivalează cu apariţia de noi izvoare, care vor continua să alimenteze albia largă a creativităţii, nelăsând-o să sece. Încântarea mea a fost cu atât mai mare cu cât avusesem anterior sentimentul unei toamne coregrafice dezamăgitoare, după ce văzusem un recital de dans clasic submediocru şi două producţii de dans contemporan de un veştejit amatorism. Îmi mai revenisem după urmărirea câtorva spectacole din eXplore dance festival – asupra căruia voi reveni, căci festivalul este încă în plină desfăşurare – dar m-am vindecat cu adevărat de melancolie urmărind spectacolul realizat de Simona Deaconescu, Camera 0001/ Fabrica de vise, prezentat la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Contrastul cu ce văzusem anterior, m-a ajutat să-mi reamintesc ce mare influenţă are asupra spectatorului participarea la o creaţie de calitate, care îl revigorează, în primul rând spiritual, dar şi ca stare de bine, generală. Simona Deaconescu, cu masterat susţinut cu profesorul Sergiu Anghel la UNATC, îşi întinde antenele artistice către mai multe zone ale artei: dans, în calitate de interpret, de coregraf şi de pedagog, regie de film, teatru şi circ. Dar ceea ce mă entuziasmează în mod deosebit este capacitatea ei şi a unor colegi din aceeaşi generaţie, Sandra Mavhima, Vlad Merariu şi Anamaria Antoci, de a organiza structuri instituţionale necesare dansului, ce ies la iveală, ca prin minune, în acest context nefericit, de aspre constrângeri culturale. Ei sunt membri fondatori ai Asociaţiei Secţia de Coregrafie, a revistei de dans on line ADN, a programului curatorial Cartierul de Dans, deschis în special coregrafilor tineri, dar nu numai lor, pe care l-am urmărit şi consemnat în 2012, în paginile acestei reviste, iar de curând a primei ediţii a unui concurs naţional pentru tineri coregrafi, ALT CONCURS, găzduit de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Fiind în juriu, alături de coregrafa din Israel Yael Orni şi de fostul director al CNDB Mihai Mihalcea, mi-am exprimat, în final, bucuria provocată de faptul că cea mai tânără generaţie de dansatori şi coregrafi dă dovadă de o nesperată capacitate de organizare, de inteligenţă şi de un larg şi generos orizont şi că s-au întors cu toţii la dans, ca la principala modalitate de exprimare, dincolo de coabitarea cu alte forme de expresie scenică, dincolo de interdisciplinaritatea care a împins adesea dansul într-o zonă obscură. Ceva tot am însă să le reproşez. Lipsa de cunoaştere a istoriei propriei profesiuni, în clipa in care declară în program că ADN este „prima revistă dedicată artei coregrafice din România”. Cunosc mai de mult această tendinţă a generaţiilor tinere de a considera că lumea începe odată cu ei, că ei au inventat roata. Nu au auzit oare niciodată despre revista scoasă la Iaşi de regretatul Dan Brezuleanu? Cine ştie, poate i-ar interesa să preia unele rubrici din acea revistă.

Dar revenind exclusiv la evenimentul constituit de spectacolul Simonei Deaconescu, Camera 0001/ Fabrica de vise, el s-a dovedit de un cert profesionalism, autoarea punându-şi în valoare propria plastică corporală şi a colegilor ei de generaţie Irina Ştefan, Alexandra Bălăşoiu, Răzvan Stoian, Dragoş Istvan Roşu şi Vlad Merariu, într-o suită de mici compoziţii inspirate. Mişcarea concepută de Simona Deaconescu s-a mariat fericit cu videografia gândită de Codrin Iftodi şi luminile lui Cătălin Nicolescu, în ambianţa muzicii lui Rolf Ono. Dacă principalul mijloc de exprimare a rămas de astă dată corpul în mişcare, şi nu mijloacele conexe – spre deosebire de alte multe producţii contemporane, care mai corect pot fi numite performance-uri – coregrafia s-a folosit deplin de tot ceea ce îi puteau oferi proiecţiile, luminile şi sunetele care au învăluit-o şi au contribuit efectiv la imaginea scenică. De multe ori proiecţiile nu apăreau numai pe fundal, ci şi pe întreaga scenă şi deci şi pe corpurile dansatorilor, servindu-le astfel şi de costum. Deci, în acest spectacol s-a derulat o interdisciplinaritate reală, dar nu de dragul experimentului, ci pusă integral în serviciul ideilor urmărite. Şi ideile au fost limpede puse in pagină, cu un vocabular care dovedea capacitatea creatoarei de invenţie a mişcărilor, marca oricărui coregraf autentic. În plus, unele momente au fost infuzate cu o caldă poezie. Nu am mai văzut de mult, precum în acest spectacol, un duet de dragoste în lumea dansului contemporan, o lume dezabuzată, sceptică, în cel mai bun caz ironică. Respectivul duet a demonstrat că şi vocabularul dansului contemporan are capacităţi lirice, desigur specifice lui. Tensiunile de tot felul nu au lipsit desigur în alte momente de dans, în căutările de sine şi în antenele întinse către ceilalţi, căci viaţa e bogată şi realizatorii spectacolului au încercat să identifice câteva din aspectele ei şi au şi reuşit în bună măsură. Proiecţiile împărţeau adesea spaţiu în pătrate, care sugerau forma în care ne închidem adesea fiecare, dar mai explicit, la un moment dat s-a proiectat pe ecran faţada unui bloc cu multele lui ferestre, dincolo de care fiecare îşi trăieşte propriile nedumeriri, bucurii sau necazuri. Imaginea mi-a amintit de spectacolul lui Răzvan Mazilu, Block Bach, care urmărea, desigur în altă manieră, segmentele de viaţă de dincolo de fiecare fereastră, din găuacea diferitelor camere, în care fiecare îşi trăieşte drama sau bucuria. Aceeaşi secvenţialitate a caracterizat şi firul desfăşurării spectacolului Simonei Deaconescu, cu personaje singure sau doar câte două sau trei, fiecare teoretic ocupând Camera 0001, unde îşi trăia propriul vis, toate personajele piesei întâlnindu-se arareori, în momente de elan sportiv.

Simona Deaconescu şi interpreţ ii ei au visat astfel cu ochii deschişi, în acest spectacol, dând formă concretă, corporală viselor lor şi ne-au dat şi nouă, spectatorilor prilejul să pătrundem în lumea acestor vise, cărora ei le-au plămădit o formă aievea.

de Maria Comandașu

Fericirea și-a schimbat domiciliul – nu mai e de găsit în Strada Speranței, la parter. Poate stătea acolo doar cu viză de flotant sau poate așa e ea, nestatornică. O gipsy-hipsteriță care joacă pe degete răbdarea și speranțele noastre. Uite-o, nu e.

În Camera 0001, spectacolul de dans semnat Simona Deaconescu, parte a proiectului Fabrica de Vise, fericirea își alege singură rolurile. Prinși într-un miraj al propriilor iluzii, dansatorii oscilează constant între vis și realitate, călcând adesea în ”pătratul fericirii”, bucata a unui șotron imaginar în care cercurile și toate recurențele au fost anihilate. Tot ce a rămas e liniar, cursiv și singurele sinusoide aparțin trupurilor mercenare.

Ne dorim iubire, dorim să nu mai fim singuri, ne căutăm sensul în ceilalți, suferim, suntem respinși, îngenuncheați, orbiți – însă întotdeauna, asemenea atleților de cursă lungă (de unde și simbolistica numerelor de pe tricourile dansatorilor) ne ridicăm și încercăm din nou, forțându-ne musculatura inimii. Echipa formată din cinci performeri – Răzvan Stoian, Dragoș Istvan Roșu, Irina Ștefan, Alexandra Bălășoiu și Vlad Merariu – reușește să adauge propriile tușe compoziției, dansul contemporan acționând ca un liant între povestea derulată pe ecran și sentimentele resimțite de fiecare trup în parte. Micile scăpări ale sincronului sunt absorbite de viteza și fluiditatea mișcărilor. Dansatorii acoperă spațiul, îl înțeleg, îl cuceresc prin mișcare și energia se transmite în public.

Muzica semnată Rolf Ono susține corespunzător compoziția – sunetul lumii nu e decât în videoclipuri dulce și filtrat, pe când realitatea are o muzică alertă, copleșitoare, brutală chiar. Trebuie să îți găsești propriul ritm în toată nebunia, nu e niciodată prea mult timp de introspecție și respiro. Glasurile copiilor și secvențele din grupajele de știri sunt resimțite ca ancore către prezent.

Frazele de mișcare se desfășoară în decorul visualurilor marca Cătălin Nicolescu și Codrin Iftodi. Proiecțiile au propria lor coregrafie, în care umbrele suplinesc dialogul, lăsând asupra publicului un efect similar punctelor de suspensie.

”Luptăm pentru fericire sau pentru ceea ce credem noi că înseamnă fericire. Uneori suntem sportivi pe un teren alunecos. Avem numere pe spate și pe față și în cap și în suflet. În Camera 0001 ne permitem să fim imprevizibili. Tot ce se întamplă între noi e un conflict imens pentru că ne iubim imens. Nu vrem să impresionăm. Cea mai mare dorință a noastră este să reușim să fim sinceri. Și nu acceptăm compromisul, ne dezgolim complet. Dansăm cu corpul tensionat, cercetăm forma sa alterată, radiografiem până la organe şi dincolo de organe, căutăm în memoria afectivă, colectivă şi individuală, pentru ca în final să găsim o cale cât mai sinceră de a ne exprima. Suntem muncitori mici într-o mare fabrică de vise dar trișăm din când în când și introducem în lotul zilnic visul nostru cel mai intim”, spune Simona Deaconescu descriind spectacolul care a avut premiera la Centrul Național al Dansului.
Soarta zilierilor este mereu aceeași. Chiar și a zilierilor într-o Fabrică de Vise – realitatea lovește de fiecare dată puternic și la sfârșitul programului, când toate confetti-urile visului se risipesc, rămân doar intenția și speranța către un mâine mai darnic. Muzica se oprește, umbrele se pierd în lumină și trupurile dansatorilor respiră eliberate ca dintr-un coșmar. Scăldat în aplauze, pătratul fericirii își contopește perimetrul cu sala CNDB. ”Că toate care sunt și par/ sunt doar un vis într-un vis doar”- adevărul e mereu în pipa lui Edgar Allan Poe.

Sambata trecuta am fost invitata la un spectacol pe care il asteptam de mult. Cu dans, dansatori, muzica electronica de stare si videografica: Camera 0001.Fabrica de Vise.
Mi-am dat seama de abia dupa show ca aveam nevoie de asta ca de aer. Sunt spectacole care pretind ca sunt de dans si sunt altele de dans care nu vad niciodata lumina scenei pentru ca nu sunt oameni care sa investeasca sau sa creada in ele. Vad spectatori entuziasmati sa aplaude desi spectacolul pe care tocmai l-au vazut a fost mai mult decat abstract pentru neinitiati. Iata de aceea simt nevoia de putina sinceritate. Nu sunt critic de dans, sunt spectator si sustinator al dansului, asa ca am dreptul cel putin la o parere.

Sambata am vazut cu totul altceva. Stiam oricum ca merg la sigur, pentru ca Simona si dansatorii ei sunt talentati. Insa am fost oricum surprinsa. O sala plina si neincapatoare (chiar daca sala actuala a CNDB-ului nu se poate compara ca si capacitate cu o institutie ca Odeon sau Opera) care a aplaudat sincer la final. Si nu o data, ci pret de 2 sau 3 bisuri. Niste dansatori fenomenali care au facut totul sa para atat de usor, dar din pacate prea scurt. Mult talent si modestie. O coregrafa implicata (si la propriu si la figurat) in spectacol. O echipa frumoasa care a promovat spectacolul foarte bine.

“Luptam pentru fericire sau pentru ceea ce credem noi ca inseamna fericire. In Camera 0001 ne permitem sa fim imprevizibili. Tot ceea ce se intampla intre noi e un conflict imens pentru ca ne iubim imens. Nu vrem sa impresionam. Cea mai mare dorinta a noastra este sa reusim sa fim sinceri. Si nu acceptam compromisul, ne dezgolim complet.” Cateva cuvinte ale Simonei din declaratia oficiala pe care am gasit-o si eu in presa.

Iata ca se poate! Pentru cine inca nu crede ca dansul cu adevarat valoros mai are o sansa reala sa aiba un public numeros. Si iata ca se poate sa dansam. Frumos, curat, variat, versatil, emotionant, sincer, intens. Sper sa regasesc spectacolul intensiv promovat in repertoriul CNDB si sper sa il vada cat mai multi, si in afara Bucurestiului. Felicitari Simonei deci si echipei ei de dansatori minunati: Razvan Stoian, Dragos Istvan Rosu, Irina Stefan, Alexandra Balasoiu, Vlad Merariu. Urmariti-i aici: https://www.facebook.com/fabricadevise. Cine stie ce vise veti avea si voi apoi?

Iar noi ne vedem cu unii dintre ei si cu Simona (in calitate de director artistic) sambata aceasta, la ALT CONCURS NATIONAL DE COREGRAFIE, CNDB, incepand cu ora 3:30. Mai multe detalii aici: https://www.facebook.com/events/587966567936061

CULTURA ESTE O FORMA DE INDARATNICIE; ACEEA DE A VISA.

Am participat la o dezbatere deschisa cu Ministrul Culturii pe tema unirii sub o singura entitate (juridica si economica) a unor institutii culturale importante: Opera, Opereta, CNDB si Tinerimea Romana. Nu am citit proiectul de lege, nu cunosc motivatiile financiare in totalitate, desi meseria mea este de multe ori legata si de cifre si detalii. Stiu doar ce am vazut eu intr-o sala a Centrului si stiu ce mi-as dori sa vad ca se intampla pe viitor.

Nu mi-am tocit poantele in salile de balet, dar stiu cat de greu le este unor dansatori de la Opera sa reziste luna de luna. Nu am facut cursuri de dans contemp la Viena, dar am simtit zbaterea dansatorilor din sala. Vocea lor inabusita parca de indiferenta unei clase politice prea putin interesate de societatea pe care o guverneaza, prea legata de ce nu avem, ca sa ne furnizeze solutii.

Nici lumea dansului nu este perfecta, cel putin pentru mine din afara. Mai avem de lucrat la unitate, viziune si strategie pe termen lung. Pe de alta parte cum ai putea sa faci asta cand trebuie sa te zbati lunar sa iti tii un sediu?

Cred ca azi a fost o ocazie buna sa ne exersam aceste abilitati si sa ne punem intrebari sincere. Daca nu cumva trebuie sa trecem dansul pe primul loc si nu pe noi insine. Sa vedem deasupra propriilor interese, catre un scop mai mare decat noi. Daca privim micro, vom obtine ecouri pe masura. Daca vrem schimbari majore, trebuie sa incepem cu noi. Toate insa se fac in pasi bine ganditi. Si de ce nu, invatand de la altii, cu modele de succes.

Maestrul Ioan Tugearu a vorbit pentru dans. Nu pentru balerini, nu pentru performeri sau dansatori de contemp. Pentru dans, cu tot ce cuprinde el: istorie, institutii, oameni. A avut singura interventie perfecta din cadrul dezbaterii, de altfel si aplaudata de toti din sala. Mie mi-au dat lacrimile. Pentru ca atunci cand un om vorbeste despre dans si nu despre el, se simte, iar lumea rezoneaza uniform.

Fara dans si cultura in general ne abrutizam, nu ne elevam si ramanem roboti ai unei societati interesate de uniformizare, nu de personalizare. Si sa nu uitam ca dansul este o forma de expresie universala care transcede barierele culturale si de limba. Si ca ne ofera o identitate nationala, dar si individuala, pe care o putem plimba oriunde in lume. Asa cum a facut-o si dansatorul meu preferat, MIKHAIL BARYSHNIKOV. Times are really changing!

Having not really checked my programme properly, I didn’t know much about this double-bill before I saw it. A couple of hours (give-or-take) later, I was perplexed: why would you twin Playful Body, which is a taut, meticulously made, excellent piece of work, with On Tenderness, which, was frequently, severely misjudged (and that’s the polite version of what I thought). The creator and performer of the latter clearly didn’t have a fraction of the talent of the former. You can see where this is going, right? Andreea Novac, the creator-performer of the latter piece, was also the choreographer/director/dramaturg of the first piece.

Playful Body, performed by the Romania-based Hungarian István Teglás, is a (roughly) fifty-minute solo. Teglás, who has been standing on stage as we enter, making near-hostile eye-contact, signals the start of the show by turning his back on us and putting up the hood on his hooded top. The house lights and workers are cut, and he switches on a floor-standing theatre-light (I couldn’t tell you which sort. Par-can, perhaps). It mostly lights the black rear curtain of the stage. Teglás is leant against it, the light picking out, accentuating the folds of his street clothes into jagged black and white relief. A Caravaggio painting, if Carravaggio had painted hoodies. Or the stark drama of a Francis Bacon Pope. He moves incredibly slowly. He walks forward in miniscule agonising steps. He retreats again. Then, all of a sudden, he’s upside down, pinned against the back wall in a handstand, then a one-handed handstand. Suddenly he’s transformed from a surly youth into something reminiscent of a salamander scuttling down a sheer wall.

The section ends, and he turns on a different light, downstage. He brings on a large inflatable bed. He brings on a portable CD player and a plug-in electronic pump. He fills the bed. He might play us a tune as we wait. Then he’s on the bed. Then he’s hiding behind it. When he emerges, he is naked. A sequence follows in which he appears to mimic one of those arguments Gollum has with himself in Lord of the Rings. Then there is more movement. He cavorts, sinuously on the bed. Then, again, up against the back wall. The tone has changed from sinister or threatening to light and playful. There are visual gags – which is no mean feat for a guy hand-standing upside-down fully-frontally-nude. It is witty, full of impressive feats, and one of those pieces where you swear to God you’re going to exercise more having seen it.

[actually, there is an interesting piece to be written (or read by me if it’s already been written) about what we do with our experiences of watching dancers’ actual bodies. About what desires they may or may not provoke – from envy and self for self-betterment, through to potentially lust – and whether those responses are legitimate, or problematic.]

The piece, running at about 50 minutes, is pretty much just that: a man, starting in clothes, ending naked, having displayed some intensely impressive physical control, and a fine sense of humour, leaves the stage strewn with his clothes and the re-deflated air-bed. It feels a bit more profound than this gives credit for, but it doesn’t feel like a massive ache for poignancy is the real point. This is more an artful entertainment than a philosophical treatise. Still, it’s a deftly made and executed one.

What is curious, then, is that in theory On Tenderness follows a similarly episodic structure. The performer, Novac, happens to be a larger woman rather than a staggeringly athletic man, so from the off I suppose I was monitoring my responses as best I could as a western, heterosexual male who’d like to do their best to be a feminist.

What was odd, though, is that I think what actually informed these initial responses to the piece were much more what I’m used to seeing bodies being deployed to mean on British stages, than anything to do with my Male Gaze. Put simply, Novac is tottering about the stage in vertiginous “stripper heels” (the ones with platform soles and then stupidly long actual heel bits) a very brief silky dressing gown and undies. She is performing a kind of burlesque of coquetry, draping herself over a low armchair, and then slipping off, either due to her heels or to her lack of balance. I found it oddly uncomfortable, because for me it didn’t seem clear precisely what she was parodying here. Or even if it was a parody.

And this seemed to be a recurrent problem throughout. I just could not get a fix on the tone. I’m prepared to believe it was a trans-cultural thing (although chatting to others from my grounp afterwards (Bulgarian, Canadian-in-Prague, Pole, Hungarian), no one else had really seemed to get a fix on it either). Elements not dissimilar to those I’d found witty in Playful Body here seemed worrying and contrived. Perhaps that problem was that in On Tenderness, the playfulness had been replaced by an almost painful level of sincerity. But sincerity that it was impossible not to read as possibly ironic. It’s odd how unsetling “not knowing where you are” can be when trying to watch a piece of work.

That said, there was also the matter of execution and concept, both of which seemed to be sketches-toward… at best. At one point Novac dances slowly and “sensuously” to a piece of music under a red light for a full five minutes (approx.), and at another point, she tells us how she imagines a man with a guitar walking slowly across a room just appears. The man duly does appear, and proceeds to cross the room slowly playing the guitar for another full five minutes. All these elements sound like they could add up to a great show, and perhaps one day they will. For the first part of the show, while trying to work out the mode, my colleagues and I agreed that it seemed most interesting when it might have been a Forced Entertainment-style piece about failure, or something exploring that sort of “boredom”. But what I perceived as the piercing level of sincerity somehow seemed to get in the way of that.

That said, clearly from her choreography and dramaturgy on Playful Body, Novac is a real talent, albeit one who should perhaps make sure she has a more rigorous outside eye on her own solo work.

– sau despre arte şi democraţie –

de Corina ŞUTEU

Aşadar, CNDB, Centrul „Oleg Danovski” şi Tinerimea Română vor fi comasate („reorganizare prin absorbţie” spune textul) instituţional cu Opera Română, aceasta este noua măsură de politică şi administraţie culturală luată, fără consultare cu managementul instituţiilor, de Ministerul Culturii.

În vară, se comasau, sub umbrela unui Institut de Film, Arhiva de Filme, Editura VIDEO şi casa de filme condusă de Lucian Pintilie, cea care a acordat constant sprijin unor regizori precum Puiu sau Porumboiu.

CNC-ul este condus deja – interimar – de un personaj din romanele lui Dickens, care îl înlocuieşte, după lungi strădanii protestatare ale comunităţii cinematografice, pe un alt redutabil personaj – desprins, de data aceasta, din universul lui Bulgakov.

La MNAC, retrospectiva Mircea Cantor şi diverse alte evenimente făcute cu buget mic încearcă să dea viaţă unui spaţiu şi unui proiect instituţional născut mort atîta vreme cît viziunea instituţiei în toată anvergura ei şi resursele lipsesc. Şi asta într-o perioadă în care arta vizuală contemporană tranzacţionează în lume averi, iar muzeele de acelaşi fel din alte capitale gem de vizitatori.

Ca spectator recent al spectacolelor CNDB la Festivalul Dilema veche din Alba Iulia şi la sediul din Bucureşti acum o săptămînă, pot să spun fără ezitare că acest spaţiu experimental este la fel de necesar ca eco-turismul la Roşia Montană. Ştiu, pare exagerat, dar e adevărat. Aşa cum o regiune va fi distrusă fără putere de refacere ecologică, în numai 16 ani, libertatea de creaţie, relaxarea şi vibraţia neîngrădirii pe care o respiră spaţiul CNDB azi, aşa cum numai spaţiile de artă contemporană şi experimentală o fac, va dispărea fără urmă, iar consecinţele pe termen lung vor fi mai mari şi mai importante decît se vede azi.

Academia Itinerantă Andrei Şerban e tot un asemenea spaţiu şi nimeni, de cînd el a încetat să existe, după spulberarea viziunii Patapievici la ICR, nu s-a gîndit că ar fi poate timpul să i se dea o casă. Să mai continui cu exemplele?!…

Arta contemporană are cîţiva inamici declaraţi şi aceştia sînt: birocraţiile, forţele de ordine (în sens larg) ale societăţii şi naţionaliştii radicali. Ea are însă un aliat extrem de important: valorile democraţiei. Trăim într-o ţară în care la tot pasul ne izbim brutal de nerespectarea celor mai elementare principii ale „libertăţii mele”, care „se opreşte acolo unde începe libertatea ta”. Aşadar, democraţia, aici, este încă şi va mai fi o vreme, profund deficitară. Tocmai în acest context, nevoia de artă contemporană, de susţinerea a ei de către un stat care învaţă încă să funcţioneze în rezonanţă cu valori ale liberei alegeri este esenţială.
Încercăm să găsim justificări pentru a susţine financiar o artă care poate că nu ne distrează neapărat, poate că nu „ne place” întotdeauna neapărat, dar care, dacă e Artă, ne pune pe gînduri, ne scoate din confortul stereotipiilor în care trăim şi ne aruncă provocarea de a gîndi critic în mijlocul, tocmai, unei societăţi unde fluxul informaţional, nivelarea gustului şi intoxicarea mediatică sînt mai puternice decît oricînd în lumea civilizată. O artă care îl obligă şi pe celălalt şi pe mine să acceptăm că avem gusturi diferite şi să aflăm, astfel, că se poate trăi împreună în diversitate şi că asta e de fapt mult mai dinamic şi mai „anti-aging”.
Artele experimentale, spaţiile dedicate artelor contemporane sînt singurele care asigură pînă la urmă şi permanentizarea patrimoniului, relansarea lui pe circuitul viu de azi. Intervenţiile urbane ale lui Perjovschi, casa maramureşeană expusă de Cantor, pietrele tombale ale Ioanei Nemeş, Aurora lui Cristi Puiu, armoniile sintetice ale lui Vlaicu Golcea, Teatrul Savianei Stănescu şi al lui Ştefan Peca, imponderabilitatea lui Istvan Teglaş şi intensa excentricitate vizuală şi energetică a spectacolelor lui Afrim, filozofia postmodernă în mişcarea a Andreei Novac şi a Vavei Ştefănescu, „soarele cu dinţi” al trupei Robin and the Backstabbers, sînt toate o parte din universal creativ pe care îl va decanta viitorul, dar care asigură azi vitalitatea unei scene de care avem nevoie în societate ca de aer.

Nu, nu toată lumea va fi premiată la Cannes precum Puiu sau îşi va găsi expunere la Centrul Pompidou precum Cantor. Dar toţi cei enumeraţi vor participa într-un fel invizibil la însănătoşirea unei societăţi pe care o vrem în rezonanţă cu cele pe care Europa civilizată le-a construit în decenii.

Cam despre asta este vorba. Artele contemporane şi democraţia sînt una, a le reduce la tăcere sub scuza unor măsuri de eficienţă managerială are un singur scop: acela ca birocraţiile, naţionaliştii radicali şi forţele de ordine să trăiască în linişte.

Fundatia Gabriela Tudor organizeaza marti, 17 septembrie de la orele 19:00 la studioul ZonaD (Bucuresti, str. Iulia Hasdeu nr. 3), o prezentare informala a rezidentei artistice din cadrul programului de colaborare româno-japonez Eastern Connection. Participa coregrafii Zan Yamashita (Kyoto), Mikiko Kawamura (Tokyo), Cosmin Manolescu si Mihaela Dancs.
Eastern Connection este un program de colaborare româno-japoneza în domeniul dansului contemporan, reunind artisti, producatori, organizatori de festivaluri si critici de dans, initiat de coregraful Cosmin Manolescu si derulat pe durata a doi ani, între 2013-2015. Proiectul reprezinta prima platforma de cooperare între România si Japonia în zona dansului si are ca scop sa faciliteze si sa stimuleze cunoasterea între comunitatile artistice contemporane din cele doua tari.

Începînd din 26 august, programul proiectului a inclus un atelier sustinut de coregraful Zan Yamashita, deschis profesionistilor român din dans contemporan, prezentari ale artistilor japonezi, conferinte sustinute de criticii de dans Mihaela Michailov si Takao Norikoshi, precum si prezentarea spectacolului (anti) aging cu ocazia prezentei la Bucuresti a invitatilor japonezi. Proiectul a inclus de asemenea o platforma de reflectie destinata explorarii posibilitatilor de colaborare artistica dintre România si Japonia, care a adus împreuna artistii si criticii de dans amintiti, alaturi de manageri, producatori si organizatori de festivaluri din Japonia si România. Între acestia s-a numarat Shinji Ono, director al Teatrului Aoyama (Tokyo) si producator al Trienalei de Dans de la Tokyo, unul dintre cele mai importante evenimente de dans din Japonia, si Miki Braniste, director al festivalului Temps d’Images si al Asociatiei Colectiv A din Cluj.

Eastern Connection este un program organizat de Fundatia Gabriela Tudor în parteneriat cu Teatrul Aoyama din Tokyo, cu sustinerea The Saison Foundation, Tokyo. Proiect cultural finantat de Administratia Fondului Cultural National. Partener asociat: Centrul National al Dansului Bucuresti.

Program @ zonadstudio.wordpress.com / Contact: serial.paradise@artsf.ro / 0740 300 124

http://alternativ.ro/vazut/haiku-in-miscare-prezentarea-rezidentei-coregrafice-eastern-connection

de Beatrice Lăpădat

„O cutie este, în aparenţă, un simplu paralelipiped cu unghiuri drepte, dar când o priveşti dinlăuntru, devine un labirint cu o sută de elemente enigmatice legate laolaltă. Cu cât te zvârcoleşti mai mult, cu atât cutia – care arată ca o epidermă suplimentară ce se dezvoltă din trup – creează noi contorsiuni amăgitoare. Labirintul e şi mai confuz.” (Kobo Abe – Bărbatul cutie, editura Polirom, 2007, traducere din limba japoneza de Angela Hondru)

Închis între cei patru pereţi ai unei cabine telefonice, poţi să: 1) înnebuneşti; 2) încerci să scapi visând la o vagă idee de libertate şi respiraţie regulată: 3) te bucuri că ai libertatea de a înnebuni fără a da socoteală nimănui pentru asta. Cvartet pentru o lavalieră, proiectul din 2008 al Vavei Ştefănescu reluat la Centrul Naţional al Dansului cu ocazia Întâlnilor Dansului la Bucureşti, 2013, porneşte de la explorarea claustrării şi a „lipsei de distanţă, a relaţiei cu celălalt, ideea că suntem ostaticii propriei noastre existenţe.”[1]

Chiar dacă Vava Ştefănescu şi-a explicat filosofia „coregrafiei sonore” în termenii propriei viziuni de la care a pornit, ca orice demers artistic viu şi complex, Cvartet pentru o lavalieră conţine în sine nenumărate alte lumi posibile, dincolo de programul explicit. Coregrafa îşi lasă creaţia să respire – chiar dacă tocmai brutalizarea respiraţiei este o temă importantă în Cvartet -, să crească şi să urce cu rădăcini stranii şi poate esenţial diferite în mintea fiecărui observator. Aşa că proiectul Vavei Ştefănescu este orice altceva decât o altă porţie de pedagogie plictisitoare în care suntem avertizaţi asupra pericolelor alienării, lipsei de comunicare şi libertate.

Dacă spuneam mai sus că Cvartet pentru o lavalieră respiră liber, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei trei dansatori. Mihaela Dancs, Istvan Teglas şi Farid Fairuz sunt locatarii cabinei, spaţiul radical care obligă corpul să îşi autodepăşească limitările şi confortul mental. Nu este uşor să îi urmăreşti pe cei trei artişti transpirând, respirând cu greutate sau lovindu-se, ca şi cum ai asista la spectacolul disperat pe care îl conturează trei făpturi ce pur şi simplu se încăpăţânează să nu strige după ajutor.

Dar treptat, în mintea privitorului se ţese o altă privire asupra acestor corpuri mutilate sau automutilate; ele devin, dincolo de tortură şi îngrădire, o mărturie a frumuseţii şi luminozităţii corpurilor care ies din starea normală de comoditate şi ariditate fizică. Corpul obligat să se predea altor legi fizice şi existenţiale se îndepărtează de lume şi de toate ideile ei despre libertate şi comunicare se descoperă infinit mai plin de energie vitală şi forţă. Sevrajul produs de patima eliberării şi de dorinţa instinctivă şi firească de a recupera confortul fizic fabrică o altă identitate, în care nu mai există ruşinea spaţiului public, păstrarea distanţei faţă de celălalt sau controlul asupra discursului verbal.

Omuleţii cu creierul poate moleşit de sufocare sunt mai liberi şi mai vii decât mulţi dintre cei de afară şi poate mai liberi decât propriile lor variante „civile”. Ei nu mai au bunul-simţ al verbalizării civilizate, negociatoare; ideile vehiculate prin cuvânt devin la fel de radicale precum corpul, aşa că militează pentru absolut orice vor ei, de la cauza Roşiei Montane până la justiţie. Identităţile variate şi incoerente se autofragmentează şi se mulează din nou şi din nou pe alte structuri, uneori opuse celor anterioare. Cabina-cutie este spaţiul în care între idealul social şi cel profund intim nu mai există graniţe, toate acestea exprimându-se în feluri care îi pot bulversa şi pe militanţi, şi pe adepţii „artei pure”. Dansatorii însă nu se explică, nu se justifică şi nu ocolesc niciuna dintre posibilităţile infinite ale unei libertăţi cucerite prin ceea ce din exterior pare vecin cu schizofrenia.

Genul şi sexul se definesc şi ele la fel de flexibil şi relativ în cabina acestor seducătoare migraţii identitare. Istvan Teglas afişează un farmec copilăresc, dar nu mai puţin lubric atunci când se dă cu ruj pe buze şi se distrează camp cu varianta lui de divă. Insinuările erotice sunt reprezentate în moduri care nu mai ţin cont nici de numărul ostaticilor, nici de genul prestabilit al acestora.

Remarcabil este, de asemenea, în acest context, şi faptul că erotismul, atât cât este el prezent în Cvartet pentru o lavalieră, nu funcţionează bazându-se pe mecanismul plăcerii, ci trimite tot la o violentare fertilă din punctul de vedere al multiplicării sensurilor corpului. Izbirile, contorsiunile şi elanurile extatice anulează orice prejudecată despre plăcere vs. chin. Spre finalul acestei demonstraţii mind-blowing, chiar nu mai poţi nici măcar să bănuieşti dacă grimasa din momentul X este una de plăcere sau de durere, pentru că toate aceste concepte sunt reformulate integral în spaţiul multiplicat prin mişcare al labirintului. Labirint pe care însă privirile noastre nu îl văd, nouă oferindu-ni-se doar procesul prin care cei trei performeri îşi reconstruiesc propria arhitectură corporală.

Mihaela Dancs, Istvan Teglas şi Farid Fairuz ating acea comunicare în care explorarea reciprocă devine atât de intensă încât pe alocuri se creează senzaţia că dansatorii din cabină nu mai sunt „celălalt” unul pentru altul, ci sunt o singură maşinărie care se autofragmentează conform impulsurilor unei geometrii senzuale. Ei convertesc spectacolul schizoid al corpurilor într-un puzzle desfăşurat mereu între frenezie şi inerţie, din care tu, ca spectator, poţi să înţelegi ori o orgie a libertăţii, ori o tortură a singurătăţii. Nu mai puţin semnificativă este implicarea lui Vlaicu Golcea, cel care manipulează sunetele epuizante cu luciditatea şi limpezimea cerebrală care la ceilalţi nu mai pot fi prezente, cel puţin nu în aceeaşi măsură. Dar muzicianul îşi construieşte propriul performance paralel ca şi cum ar fi şi el prezent în cabina şi în mintea celor trei protagonişti claustraţi. Spectacolul fiind de fiecare dată diferit şi readaptat, o astfel de întânire presupune un grad de risc, dar el este transformat în efervescenţă poetică prin capacitatea de concentrare şi reactivitate într-o astfel de atmosferă dezechilibrantă.

Cvartet pentru o lavalieră eviscerează şi purifică; nicio graniţă mentală sau fizică nu este lăsată la locul ei, iar aşa ceva a fost posibil datorită unui vizibil apetit pentru transgresare pe care neobosita Vava Ştefănescu îl direcţionează întotdeauna în cele mai imprevizibile şi tensionante zone, aventură în care cei trei dansatori extenuaţi sistematic au intrat asumându-şi orice risc.

Dacă radicalizarea corpului ca manifest al cuceririi libertăţii este cel mai autentic omagiu care se poate aduce existenţei fizice, atunci Cvartet pentru o lavalieră este cutia cea mai potrivită ca să înţelegi de cât de puţin oxigen ai, de fapt, nevoie ca să respiri în ritmul tău.

[1] „Vava Ştefănescu duce dansul la muzee şi la galerii de artă” – un interviu cu Vava Ştefănescu de Anca Rotescu, aici.