E întuneric. Nu văd nimic. Mă aflu într-o cameră în Muzeul de Artă din Cluj. O statuie a prins viață și vorbește. Spune pe o tonalitate calmă, calculată: „I have my back perfectly straight. I can stand up as well. I am just a stone. I am a woman. I am a men. I am Egyptian. I am Parisian. I am primitive. Egyptian. African. Vulcanic. Neolithic. I am a luxury. I am important. I am transgender. I am post-gender. I am humble. I am liquid. I am stable. I am not here.”
Este Cumințenia Pământului a lui Constantin Brâncuși. Ea vorbește. De fapt, nu este, pentru că nu o pot vedea. Pot numai să o aud. Iar ceea ce spune este contrar cu ceea ce spune lumea despre ea. Cumințenia Pământului nu trebuia să simbolizeze femeia tăcută? Atunci de ce vorbește?
Ies din sală unde îl întâlnesc pe cel care a gândit această acțiune continuă. Manuel Pelmuș este coregraf. A colaborat cu Opera Națională din București și Opera din Cluj, iar apoi a continuat să colaboreze cu Opera din Hamburg. A primit Berlin Art Prize pentru arte performative în 2012 şi premiul pentru excelenţă al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti în 2014. Trăieşte şi lucrează la Bucureşti şi Oslo. L-am întâlnit la Cluj, cu prilejul Festivalului Temps D’Image, care găzduiește perfomance-ul Cumințenia Pământului.
Ideea acestui proiect, de a expune altfel opera lui Brâncuși, de a-i găsi simbolurile, a pornit de la obiectul și popularitatea sculpturii?
Manuel Pelmuș: Da, de la ambele. Ar fi interesant de lucrat și la nivelul de formă, la forma reprezentării și în același timp și la conținut. În cazul Cumințeniei, lucrarea a fost concepută pentru o expoziție din București, o expoziție de grup la Muzeu Național de Artă care era legată de toată campania de achiziționare și de subscripție publică pentru scupltură. Mă întrebam dacă ideea de achiziție se putea duce un pic mai departe de senzaționalism: cât costă, cât nu costă, suntem săraci, nu suntem săraci, Brâncuși e al nostru, e geniu, e țăran, nu e țăran, e al francezilor. Mă interesa să merg mai departe de discuția asta, într-o discuție mai interesantă despre ideea de public, de serviciu public, de bun public, de instituție publică, de colecție publică, și cumva mă gândeam la un muzeu ca la un fel de loc unde faci politică pe termen mai lung. Politică în sensul că ne strângem ca societate să discutăm valorile care ne interesează. Ce ne-ar interesa pe termen lung? În afară de problemele politice punctuale, mă gândeam și la ideea unei dezbateri – De ce achiziționăm statuia asta? Cum adică Brâncuși e la meu, al nostru. Cine suntem noi? Iar acolo mă gândeam că poate să contribuie expoziția.
Care au fost etapele proiectului Cumințenia Pământului?
Manuel Pelmuș: Am făcut o cercetare, m-am uitat la lucrarea asta mai puțin cunoscută publicului larg din opera lui Brâncuși și am remarcat următoarele lucruri. Pe de o parte, am citit ce s-a scris de-a lungul timpului despre lucrare. Practic cum e instrumentalizat istoric Brâncuși. În mod particular când vine vorba de Cumințenie, discursul este produs în special de bărbați, despre cum ar trebuie să fie femeia, că sculptura reprezintă esența femeii, care trebuie să fie umilă, tăcută, cuminte. Am găsit undeva scris că Brâncuși i-a făcut o gură mică, abia scrijelită, parcă dorind să ne spună că ea trebuie să nu vorbească, să rămână tăcută. Și atunci am zis, bun, ar trebui să vorbească mult: După aceea, ar trebui să poată să decidă să se miște, să poată să iasă din poziția în care reprezintă doar un obiect căruia să-i atribuim tot felul de etichete. Mă gândeam cum aș putea face, ca lucrarea Cumințenia pământului să intre în posesia propriei existențe sau ființe, adică să spună ea toate lucrurile astea. Pe de altă parte, cred că Brâncuși a fost un artist foarte, foarte bun, iar lucrările lui au o dimensiune – la momentul respectiv erau super-radicale ca formă – era inovator, radical și foarte modern, și atunci m-am gândit cum aș putea să reanimez lucrarea.
Cum ai realizat textul?
Manuel Pelmuș: Citind toate etichetările până astăzi, inclusiv pe cele ale unor colegi de-ai mei, inclusiv ce am găsit pe internet, pe forumuri unde lumea își dădea cu părerea despre achiziție, am amestecat și am adăugat un strat de ficțiune textului. Dar în proporție de 98% textul e scris din ce am găsit că s-a spus, construit însă altfel – câteodată să se contrazică, câteodată să se anuleze. Ideea a fost să nu apară ca o negație. În loc să spună: nu sunt asta, nu sunt ce vreți voi să fiu, mă gândeam că, dacă ea afirmă toate lucrurile astea, devine și un pic ironică, anulându-le cumva. Adică dacă ești tot, nu prea mai ești nici una și nu poți cumva să te eliberezi și să devii ceea ce vrei. Așa e și cu întunericul, nu poți să vezi, nu poți să identifici ușor și apoi să spui că arată așa, că are părul scurt, lung. Pentru mine e ca o posibilitate de a imagina sculptura într-un mod foarte diferit. M-a interesat și relația de obiect – subiect, pentru că într-un muzeu merg de obicei oameni care uită la niște obiecte, și mă gândeam cum aș putea să complic relația asta un pic, adică la un moment dat să fie un obiect, o structură și în același timp să fie și live.
Articol scris de Monika Tompos, disponibil integral aici.