Text înscris în concursul #vazutlaCNDB 2016
Orice persoană care a încercat măcar o dată să își depicteze sinele știe despre ce vorbesc: este traseul terapeutic printr-un hol care conduce la o grădină. Chit că până acolo mergi la pas, alergi desculț, te lași purtat de un râu sau de o avalanșă de zăpadă. În grădina mea există minim două poluri de atenție: un cufăr frumos, prețios și vechi, care conține cele mai pătrunzătoare și împlinitoare traume din trecutul meu, precum și o bancă senină, înconjurată de tufe și flori, aflată în fața unui iaz liniștit, lângă care pot cânta păsări mici și colorate.
Când pleci de la peisajul ăsta și te duci la un performance 1 la 1, ești pe un teren de tenis. Pe jumătatea ta există cufărul, banca, iazul, copacii. Ai rachetă, ai mingi. În cealaltă jumătate abia vezi prin semiîntuneric către un viitor posibil, absent și plin de oportunități-oglindă. Nu vei ști cine servește primul decât atunci când începe meciul. Meciul este provocarea gnoseologică pe care oameni tulburați ca mine și-o induc pentru a ajunge la un climax metafizic. Ai un bagaj, ai niște ochelari, ești lutul frământat de trecutul tău și ai așteptări, oricât te-ai chinui să te detașezi. Citești mult mai puțin din experiențe exterioare decât ți-ar fi posibil, pentru că îți ia timp să le decupezi în formele pe care le ai tu în bagaj.
Text scris de Dana Berghes, disponibil integral aici.