Nu toți sunt eroi

Info

Creat în 2014, spectacolul “Nu toți sunt eroi” a fost prezentat prima oară în cadrul festivalului Temps d’Images, în noiembrie 2014.

Dincolo de a spune istoriile bunicilor noștri cu aspectele lor eroice și banale, povești despre luptă și supraviețuire, „Nu toți sunt eroi” este despre un proces de integrare a unui trecut, proces care are loc în faţa publicului. Lucrăm cu ideea de întregire la nivel personal care provoacă publicul spre chestionarea propriilor „rădăcini”, a propriei stabilități și hrane emoționale.

… a supravieţui celor două războaie mondiale fiind evreu
… a te lupta cu regimul comunist dintr-o închisoare în care ai fost aruncat ca legionar
… a rezista în sistemul comunist până la vârsta de 102 ani trăind pentru familie
… a fi tot timpul sub urmărirea Securităţii dar a nu te lăsa doborât
… a învăţa să păstrezi „secretul” …

A spune povestea lor. Împreună.

Bio
Cristina Lilienfeld este un coregraf care încercă să scoată în evidență partea de autenticitate din fiecare om și situație cu care intră în contact. Cristina a studiat coregrafia și psihologia căutând punctul în care cele două discipline se întâlnesc.

Smaranda Găbudeanu este actriţă, performer şi păpuşar. După o perioadă de “risipire” în variate experienţe performative, preocupările sale actuale se îndreaptă spre provocarea unor experienţe autentice şi integrarea vieţii personale în creaţia artistică.

„În acest moment, când se vorbeşte atât de mult de ruptura dintre generaţii, aceste două artiste s-au aplecat asupra istoriei bunicilor lor, unul evreu, iar celălalt legionar, cu suferinţele lor, în conjuncturi istorice dure, pe care nepoatele au căutat să le înţeleagă şi să le exprime. Nu le-a fost uşor, au mărturist după spectacol, dar au reuşit şi, chiar dacă reuşita lor este doar o picătură într-un ocean de ură şi intoleranţă, este totuşi o reuşită. Deci e posibil, oricât ar fi de greu.” Liana Tugearu

“Dincolo de transmiterea acestui mesaj fără echivoc, spectacolul Nu toţi sunt eroi indică o posibilitate de rezistenţă, dacă nu de salvare din acest carusel al scrierii istorice. Cheia vine spre noi de la începutul spectacolului, din îmbrăţisarea care uneşte într-o singură identitate cele două drumuri, cele două biografii care se vor desface din această rudenie întru dorinţa de a trăi netrăitul, de a înscena cu fidelitate ce nu a fost experimentat direct de cel care propune un exerciţiu de maximă sinceritate. Frumuseţea lui şi curajul care îl fundamentează stau tocmai în alunecarea pe terenul ficţionalizării inevitabile, date de imposibilitatea identificării complete cu evenimentele care ţes firul dramaturgic al spectacolului.” Gina Şerbănescu