Man anam ke Rostam bovad pahlavan

Info

Spectacol prezentat de Centrul Național al Dansului București în parteneriat cu Teatrul Odeon și Institutul Francez București.

Ali Moini, dansator și coregraf de origine iraniană, este legat printr-un sistem de scripeți la o păpușă de metal de dimensiuni umane.

Întreține cu ea o ciudată și tulburătoare conversație în care este vorba de voință, de violență, de furie, de afecțiune, de fidelitate, de acceptare. Fiecare mișcare a dansatorului este reluată de păpușa care oferă o versiune dezarticulată și este acompaniată de duo-ul muzical 9 T ANTIOPE.

Mașinăria servește ca mijloc de transmisie și de traducere între interpret și dublul său. La sfârșit, în acest joc complicat de scripeți, nu se mai știe prea bine cine impulsează miscarea și cine o urmează, cine conduce și cine se supune, cine este subiectul și cine obiectul.

Poate această nediferențiere a rolurilor, în loc să ne sperie, să ne încânte?

Între spectacol și performance, artistul iranian Ali Moini persistă în explorarea unei forme sofisticate de brutalitate pentru spectacolul-performance “Man anam ke Rostam bovad pahlavan” (“Moștenirea gloriei mele este prin Rostam”).

Titlul vine din farsi și este inspirat dintr-un proverb iranian despre Rostam, erou al legendei Shahnameh, din mitologia persană. Ali Moini folosește aceasta figură pentru a denunța uzurparea unui succes, mergând până la a mima calitățile, forțele, ba chiar numele unei persoane, care nu ne aparțin.

Deci cine conduce pe cine? Cine e subiectul și cine e obiectul? De la ce punct devine mașinăria umană și de la ce punct devine artistul o mașinărie?

Le Monde:
“Ali Moini becomes the instrument of an awe-inspiring machine, fascinating in its immense presence, raising questions on the many-layered connections between life and death.”

Spectacolul este urmat de o sesiune de Q&A cu artistul Ali Moini.

ALI MOINI
Ali Moini s-a născut în 1974 în Shiraz (Iran). Până la vârsta de 17 ani făcea deja parte din “Youth Orchestra of Shiraz”, luând în același timp ore de compunere muzicală și canto tradițional iranian. Doi ani mai tărziu a studiat opera timp de 2 ani. Se alătură grupului “Mehr Theater Group” în 1997 ca actor și compozitor în cadrul companiei. Joacă în mai multe spectacole ale grupului, cel mai important fiind “Dance on Glasses“, care a fost prezentat de peste 70 de ori în Iran, și de aproximativ 80 de ori în Europa, și American de Sud și de Nord.

Are o licență în actorie de la Universitatea Educațională Soureh High din Teheran.În 2009 a terminat un curs intensiv pentru avansați în Lisabona, Forum Dança, intitulat “Choreographic Creation and Research on Contemporary dance Program” (PEPCC), împărtășindu-și cercetările cu creatori și gânditori ca André Lepecki, Deborah Hay, Emmanuelle Huynh, Jeremy Nelson, João Fiadeiro, Julyen Hamilton, Lisa Nelson, Mark Tompkins, Meg Stuart, Loïc Touzé, Vera Mantero. Creat în acest context, solo-ul său “My Paradoxical Knives” a fost prezentat pe unele dintre cele mai prestigioase scene europene ca Tanzquartier Wien, Théatre National de Chaillot, Montpellier Danse, Fondation Cartier, BAC Genève (printre altele).

În 2012, Montpellier Dance Festival îi oferă oportunitatea de a coproduce lucrarea de grup “it shocks me but not”. În 2013, proiectul de colaborare cu George Apostolakos Lives este selectat de către Hermes Foundation pentru a face parte din programul New Settings. Ali își încheie masteratul CNDC ESSAI în 2013. În 2014, este performer în cadrul spectacolului “Every order eventually loses its terror”. În 2016, creează MAN ANAM KE ROSTAM BOVAD PAHLAVAN la Montpellier Danse Festival.

9 T ANTIOPE

9T Antiope este un EP al cărui sunet pare mai degrabă ca o călătorie în timp. Produs de duo-ul Nima Aghiani și Sara Bigdeli Shamloo, din Teheran și Paris, o parte a sunetului pe care îl propun este foarte vechi: cântecul lui Shamloo poartă urmele muzicii folk europene medievale, iar versurile ei seamănă adesea cu bucăți din poeme eroice, pline de calești și zâne, presărate cu aluzii literare. Produsul electronic a lui Aghiani ne privește dintr-un viitor distant: staticul digital, ciripitul disonant, trosnetul incomprehensibil a unui AI care sfărâmă numere. Rezultatul este straniu și fermecător, asemenea unui bard itinerant ce își încălzește mâinile deasupra unei grămezi de imprimante matriciale.” – de Philip Shelburne în revista Pitchfork, 11.01.2017