Să intri la „We are all lichens” e aproape ca și cum ai păși în decorul de la „Children of men”. Întunecat și neîngrjiit până la mizerie, dar fără structură și dramă. Exact ceea ce promite titlul, deși acolo mai este un strat de nuanță. Suntem toți licheni, dar despre asta un pic mai încolo.
Manualele ar eticheta, probabil, „We are all lichens” drept neconvențional, adică se construiște în afara relației convenționale cu un public căruia i se servește catharsis într-o geometrie de teatru prestabilită. Aici organizarea spațiului este un pretext și pentru actori, și pentru oricine se mai aventurează, iar catharsisul e o chestiune privată. Evident, nu există aplauze, scenă sau scaune.
Intru pe holul semiîntunecat al Sălii Omnia, unde, în spatele unei perdele de coloane decorative cu iz de ani ’70, găsesc o colonie a celor fără scop. E frig și de coșmar. De fapt, pare că am intrat în subconștientul cuiva.
Captivi unor ecrane de calculator, furtunuri de aspirator, cabluri, folii de staniol și altor aglomerări de te miri ce, șase performeri ocupă spațiul și se activează, pe rând sau simultan, în gesturi fără finalitate clară. Primul meu gând e că s-au încurcat în lucruri și nu sunt capabili să proceseze o cerere de ajutor. Îmi vine în minte un tablou de Pieter Bruegel, „Jocuri de copii”, varianta de unul singur, toate nucleele de acțiune, parabole de neputință. Din exterior, pare terbil de lipsit de sens și singuratic.
Un performer stă pe o masă înaltă și trage de o bandă elastică. E prea întuneric să văd vreo urmă de bucurie de joc pe fața Andreei David, și oricum, ar fi excepția la neutralitatea preexistentă, vecină cu debilitatea. Un altul strânge becuri de prin tot universul și le așează pe o bucată de mochetă. Creează o pată de lumină, care va trece nesărbătorită, neobservată, iar apoi se mută cu totul, fără o logică anume. Când se mută, locuitorii acestei lumi se mută cu tot cu constelația lor de obiecte fără sens. Mă surprind inventariind în gând lucrurile de prin casă, brusc motivată spre minimalism.
Pe marmura rece, un performer construiește șiruri minuscule de fortificații din ciment, pe care le abandonează până când, într-un jug de junk, un altul se va târî să le observe plat. Nu există vreo coloană sonoră, cu excepția unui vaiet cântat de femeie. De fapt, nu există dialog.
Mă inundă comparații de film. E ca în Micmacs a Tire-larigot, dar fără umor și coerență estetică. Ca în Boxtrolls fără acțiunea cu sens. Asta pentru că, ni s-a spus, sunt licheni. Toți, obiecte și oameni deopotrivă. Mai mult, suntem toți licheni, inclusiv spectatorii.
„Nu știu dacă îmi place/nu îmi place se aplică. La început a fost o senzație de haos organizat, dar apoi, când unul dintre personaje s-a apropiat mai mult de noi toți, prin simplul fapt că am putut să mă mișc în jurul lor, simțeam nevoia să intru și eu și să fac același lucru. Nu am grad de comparație. Nu m-am simțit copleșită de o emoție, ci mai degrabă un impuls scurt, ca atunci când faci o fotografie sau vezi un film și e ceva instantaneu, pentru o secunda, dar nu poți să o încadrezi în ceva, e atemporal”, spune Mirela Țîrlea, pentru a doua oară la un spectacol din sezonul de dans contemporan.
Nicoleta Enache a „intrat într-o atmosferă de spațiu părăsit, găsit și încercat să te integrezi în el. Tu fiind obiect sau orice altceva. M-am lăsat hipnotizată de instalație, fără explicație”.
Pe fugă către următorul spectacol, Andreea David spune cum e să fii lichen: „e o contopire, contaminare, renunți la a fi omul care acționeaza, te lași infectat de lucrurile din jur, ele îți dau informație mai degrabă decât tu lor. E o orizontalitate, nu e ierhie între om și obiecte. Se creează noi sensuri, altele decât cele cu care ne-am obișnuit. Cum învârți o minge altfel? Cum iei calitatea asta, că e rotundă și se învârte și încerci să o rostogolești altfel? Cum te conduce informația asta? Cum lucrezi cu gravitația? Ce calități are mingea, altele decât cea pe care o știm din fotbal?” Zâmbesc discret, declanșată de întrebările ei despre funcționalitatea lucrurilor. Nu mă pot abține să nu mă gândesc cum conduce profesia de origine a Andreei, de arhitect, creațiile ei în spațiul dansului.
„Spectacolul ilustrează foarte bine o realitate a mutismului, poate o realitate a zilelor noastre. Nu s-a făcut aproape deloc apel la eternul mecanism al muzicii, decât poate pentru a sublinia o atmosferă apăsătoare, o suferință surdă și pe care n-o exprimăm astăzi și trăim cu ea mutând obiecte, aranjând oarecum cotidianul. Totul se reduce aici fără niciun dramatism, totul se mișcă în cerc, braunian. Byung-Chul Han, un filosof german de origine sud coreană vorbește despre o lume dezorientată, o societate a oboselii, și totodată o societate a performanței. Sunt doua fețe ale aceleiași monede. Mutismul nu înseamnă liniștea, este incapacitatea de a vorbi, vecină cu neputința, cu uitarea. Gilles Lipovetsky vorbește despre dezorientare în Cultura-Lume. Cultura a coborât în cotidian, e foarte greu să transcendem cotidianul, ne înfundăm în el, suntem lipiți. Era [în spectacol] o senzație de a adera la obiecte, la lucruri, de a nu ne putea desprinde de ele” spune Ștefan Vianu.
Deprimantă sau nu, acțiunea are consecințe terapeutice. A doua zi îmi caut mănușile, arunc gunoiul, petrec niște ore cu mama în parc, la soare.
*We Are All Lichens este un cadru performativ conceput de Farid Fairuz, cu performerii Maria Baroncea, Mădălina Dan, Andreea David, Rui Catalo și Farid Fairuz – un proiect co-produs de Asociatia Culturala Solitude Project, Centrul Național al Dansului București, Asociația Colectiv A Cluj și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).
**Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017
Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.
#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB
Text de Roxana Grămadă
photo credits Gabriel Barbu (Orgnik Studio)