Atunci când cineva te invită să ieși din zona ta de confort, îți pierzi o parte din siguranță. Îți ceri scuze dinainte, că poate nu vei reuși să înțelegi. În cazul meu, să fac o cronică a unui spectacol de la Centrul Național al Dansului („Insurecție lettristă”) e ceva neobișnuit, pentru că zona mea de interes e cea a artelor vizuale.
Mi-am exprimat de la început ignoranța, mai ales că mă așteptam să văd o serie de lucrări la marginea dintre literatură și muzica contemporană. Iar muzica contemporană are, ca și artele vizuale, propriul ei cod de înțelegere, fără de care spectatorul e pradă impresiilor de moment, care pot la fel de bine să nu fie relevante pentru interpretare.
Totuși, Isidore Isou, artistul francez de origine română pe lucrările căruia este bazat spectacolul, m-a surprins mai puțin decât credeam. Și în final, nu m-a luat pe nepregătite. Muzica lui e puternic marcată de experiența limbajului, poetic sau nu. Iar acest lucru oferă o importantă cale de acces către munca lui acelor spectatori care sunt cât de cât familiarizați cu lingvistica.
Mai înâi însă, câteva lucruri despre autor, născut în 1925 la Botoșani, pe numele lui adevărat Isidore Goldstein. Și de fapt nici măcar despre el, cât despre problema pe care o ridică întreaga avangardă românească, a cărei majoritate erau evrei ca etnie. Și ce vreau să spun este foarte simplu: în ciuda unei contribuții substanțiale la cultura română, dar și la cea internațională, această bucată de producție culturală nu se bucură în România nici de apreciere publică și nici de notorietate. De ce?
Pentru că naționalismul mătură de pe masă toți autorii de alte naționalități. Pentru că ura lui Stalin pentru artiștii formaliști, adică pentru moderniștii vremii lui, care erau și cei mai avansați creatori ai timpului, a fost mult timp norma culturală în România și s-a aplicat atât în literatură, cât și în artele vizuale. S-au preferat lirisme slabe și cântece de partid poeziei lui Tristan Tzara. Și nu în ultimul rând, pentru că un anume tip de fascism persistă încă din anii 30-40 până astăzi, preschimbat în naționalism-comunismul lui Ceaușescu. Fascismul ăsta a însemnat, pe lângă ură rasială și Holocaust, și vinderea cetățenilor evrei de către regimul comunist către statul Israel, unul câte unul, pe bani, în anii de dictatură.
De asta, în timpul discuției de la începutul spectacolului, cel care prezenta un intelectual de naționalitate română era un francez. Despre acest intelectual, noi, ceilalți, auzisem poate, dar în majoritatea noastră nu văzuserăm nimic făcut de el și nici nu îi citisem cărțile, care n-au apărut deloc în România. Faptul că cercetătorul în artă Igor Mocanu a coordonat acest proiect indică o încercare de a schimba această atitudine la nivel local.
Apoi, pot spune că din toată seara, pe mine m-a interesat doar Recitalul Lettrist și scurta bucată de film de la început. Recitalul era format din cinci piese, numite Niege (1950), Cris pour 5.000.000 de juifs égorgés (1947), Recherche pour un poème en prose pure (1950), Opus aphonistique n 1 (1959), Poème aphoniste à fonctionelle (1984).
Articol scris de Ionuţ Cioană, pentru scena9.ro.
Citeşte articolul integral aici.