În contextul discuțiilor despre publicul de spectacol de dans contemporan și performance, colaborarea dintre Mădălina Dan și Agata Siniarska, Mothers of Steel (Mame de oțel, Polonia/România), e o gură de aer proaspăt – nu mi-ar fi frică să chem la acest spectacol public tânăr sau mai copt. Singura condiție: vii la spectacol cu mintea deschisă. Nu e loc aici pentru bigoți, naționaliști sau alți încuiați.
Pentru mine spectacolul a fost prilej de reflecție pe tema mândriei naționale. De unde vine? Ce o justifică? Ce o alimentează? Cum o folosim? Cum o folosesc alții? Este mândria națională ridicolă? De înțeles? De actualitate? Relevantă pentru alții? Concluzia mea: istoria e de plâns. Umanitatea nu pare să bage nimic la cap niciodată. De asta e nevoit artistul să-și bage coada, ireverent și subversiv, cu mesaje pentru lideri și pentru mase deopotrivă: priviți contextul lărgit, scoateți-vă capetele din lada de gunoi a istoriei și folosiți-le în scopul pentru care există.
De la o tehnică a respirației, mișcării, repetiției care te duce cu gândul la întrebarea ce a fost mai întăi, plânsul sau mișcarea? până la bancurile (post)comuniste, Mădălina și Agata folosesc o diversitate de mijloace artistice și de expresie organizate în trei reprize. La final, publicul aplaudă o performanță cu scor egal, România-Polonia 1:1. Toată lumea câștigă (dar să nu vă imaginați că e așa de simplu, totuși.)
*sunt un pic naționalist, România e prima, măcar în titlu
text scris de Dany Kozak