Un showcase – acest showcase – există pentru că dansul contemporan românesc are nevoie să fie împreună: cu artiştii lui, cu halucinanta lui diversitate de stiluri, concepte, estetici, aşteptări, cu spectatorii lui mai vechi sau mai noi, cu vecinii lui (şi o mai acută conştiinţă a apartenenţei regionale şi… continentale). Aceste şapte zile sînt o sărbătoare a diferenţelor şi asemănărilor, a acelui lucru minunat care a făcut posibilă supravieţuirea dansului contemporan românesc – şi a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti – în timpuri complicate, prea puţin prielnice artei: solidaritatea.
Showcase-ul şi platformele naţionale de dans sînt formule din ce în ce mai frecventate în Europa, şi tocmai de aceea poate e momentul să le redefinim. Nu, nu vor veni mase largi, populare de cetăţeni europeni şi euroatlantici care să umple sălile/sala de dans contemporan, în locul publicului bucureştean – dimpotrivă, spectatorii „civili“ sînt o ţintă importantă a acestui showcase-festival. Nu, universul nu se va umple, de la un an la altul, de producţii româneşti „cumpărate“ de festivaluri și case internaţionale de dans.
Acest showcase al nostru nu acoperă un interval de producţie precis definit – fiindcă regimul de reprezentare a producţiilor de dans e, în România, atît de relativ şi impredictibil, încît cele mai multe dintre ele nu ajung să-și trăiască existenţa de spectacol în ritmul unei stagiuni.
Unele dintre creaţiile din selecţie „s-au jucat“ o dată sau de cîteva ori, deşi au fost produse în urmă cu nişte ani – şi asta, nu din cauză că n-ar fi meritat o viaţă mai lungă. Este ceea ce este, „experimentul“ de percepţie al lui Vlad Basalici, sau out of order, solo-ul „muzical“ al Mihaelei Dancs, au avut parte de reprezentări cvasiunice. …After All, extraordinarul plonjeu al dansatoarei Carmen Coţofană în arhiva corporal-spectaculară a Vavei Ștefănescu, e la fel de viu şi original astăzi, deşi a „hibernat“ mult prea mult timp (am văzut recent un alt solo, cehesc, de investigare a corpului-care-dansează ca arhivă – ceea ce fac Vava și Carmen în …After All e, conceptual și coregrafic, revoluţionar).
After All
Showcase-ul nostru nu e un best of al scenei locale – pentru că nimeni nu şi-a propus să decidă asupra acelei sau acelor estetici în rama cărora ar trebui să se potrivească spectacolele selectate. Nimeni nu ştie, nici chiar ei, către ce vor merge Duet sau The Institute of Change – Adriana Gheorghe şi Andreea David şi, respectiv, Paul Dunca au primit ocarte blanche, o declaraţie publică de încredere în ideile şi puterea lor creativă. Două dintre spectacole – Dance a Playful Body şi Pretend We Make You Happy –, adevărate omagii aduse corpului uman în mișcare, au drept protagoniști actori de teatru, în timp ce un altul, derdiedans, e produs de un teatru de repertoriu (Teatrul German de Stat din Timişoara), cu actorii din trupa lui şi un coregraf – Florin Fieroiu – recunoscut, printre altele, pentru teatralitatea lui.
Un alt spectacol – O istorie fizică – nici nu e tocmai un spectacol, e un proiect de cercetare şi de artă comunitară, în acelaşi timp, care privește corpul uman ca un inepuizabil depozitar de experienţe și amintiri – cam la fel ca …After All, dar dintr-o altă perspectivă și cu alte mize.
Unul dintre accente în organizarea acestui showcase cade pe familiarizarea invitaţilor străini cu specificul mediului de producţie şi creaţie local. De aici, din dorinţa de a marca genealogii şi continuităţi, diferenţe şi conexiuni, întîlniri între arte diferite şi artiştii lor, vin complexitatea şi diversitatea – totuşi, nu haotică – ale acestui showcase. Ceea ce este cu adevărat necesar, acum și-nainte de toate, pentru dansul contemporan românesc nu sînt invitaţiile în străinătate – deşi ele vin şi vor veni – şi nici acoperirea de presă, ci reinventarea publicului său şi apartenenţa la o comunitate. Are nevoie de un împreună.