Buffering: …100%
Ce treabă are una cu alta? Păi, pot să vă zic eu: am cunoscut-o pe Cristina Maldonado prin intermediul proiectorului și, chiar dacă față în față ne-am cunoscut abia când i-am luat interviul, am simțit-o super aproape în fiecare clipă proiecție contra proiecție și filmare contra filmare.
Interacțiunea, în accepțiunea clasică, implică prezență. O prezență cu care suntem obișnuiți. O prezență imediată în sens proxim. Dar artele performative au rolul ăsta și îl vor avea în viitor din ce în ce mai puternic: de confruntare a participantului cu sinele. Easy, ar părea. Dar când participantul funcționează la singular, paradigma este și mai concentrată. Ieșirea din convenția clasică de performer-public are tensiunea de a te întâlni altfel cu tine însuți și relaxarea de a ieși din instanța submisivă pe care o ai ca spectator clasic.
Experiență-palimpsest în adevăratul sens al cuvântului, în care nu participi decât atâta timp cât funcționează proiectorul. Când s-a terminat, blatul de lucru este golit de orice în afară de amprenta ta personală, interlocutorul dispare, creația comună dispare, rămân numai suspensii ale lucrurilor pe care ai vrut să le transmiți cuiva pe care nu cunoști. De aceea, performance-ul 1 la 1 este probabil singurul pariu sigur al viitorului artelor performative, pentru că are o putere neasemuită și creează conexiuni inter-spirit golite de metasensurile pluralității și de presiunea colectivității (fie ea de spectatori sau de artiști).
Totul devine uriaș de concentrat și de prezent, pentru că nu contează decât suma experiențelor tale și suma experiențelor artistului. Raportul este că artistul capătă o autoritate de ghid – dar atenție, lipsit de control!, deși se prezintă drept oglindă. Spre deosebire de modelul performativ pasiv, în care comunicarea circulă unilateral, în această nouă experiență ai parte de un sine pus lângă un sine, care pot cocrea. Pe loc. Ceva ce există numai în clipele respective.
Articol scris de Dana Bergheş
Citeşte articolul integral aici.