Ce e-ntr-o „Torsiune”?
Titlul este, de fapt, foarte corect. Spectacolul este despre actul torsiunii. Ca în orice metaforă, totul stă în „cum”.
Începutul cu arii grandioase, hollywoodiene, de ani ’30 pe ale căror ritmuri te-ai aștepta să inunde scena un corp de balet de cabaret, picioare lungi, pene și numai zâmbete, nu anunță însă nimic din ce va urma. E uvertura din Funny Girl, dar decorul e auster, o cicloramă albă și două bare metalice suspendate, poate amintind de balansoare de păsări în colivie.
Cele două dansatoare care apar, în tururi vaste de scenă, taie aceleași siluete negre, definite pe albul din fundal. Explorările lor sunt însă foarte diferite. Una este angulară, te poartă cu gândul la Matrix, amplă și punctată, cealaltă ondulatorie, un corp învălurat.
Lumina scade și mișcările lui Hanauer, precise și uneori ascuțite vecine cu rebeliunea, ne transportă într-o lume selenară, într-o stare de transă. O dansatoare de pe Solaris, mă surprind spunându-mi. Apoi Joudkaite pornește un lung șir de torsiuni orbitale în spațiu, pentru probabil mult peste un minut. Cele două se intersectează în îmbrățisări perfect sincronizate. Caută îmbrățișarea sau este o coliziune întâmplătoare? În costum mulat negru, Lora umple scena cu frumusețe plutitoare și am răgaz să mă gândesc la cu câte lucruri aș asemăna-o: un derviș, o balerină în cutie, o planetă, o tornadă, un vârtej, un titirez. Din când în când schimbă ritmul și își flutură brațele în elipse halucinante. Când se oprește, fără pic de inerție, pășește în deplin control.
Hanauer echilibrează cu mișcări în perfectă sincronizare cu Feelings a Ninei Simone și ancorează în corpul ei și în public un binevenit schimb de ritm și realitate. De unde privesc, pare că poartă pantaloni largi, un tricou și o brățară lată foarte cool pe brațul stâng. E o proteză, dar nu vâd asta decât după spectacol, când ne întâlnim scurt.
Când Joudkaite revine pentru un nou și încredibil act de torsiune, îi aflăm povestea. Se învârtește și povestește despre iubirea dintre două surori, despre emoții din copilărie pe care, încă de pe atunci, le putea sau nu împărtăși, despre libertate. Dialogul ei intern, pe care uneori îl reproduc – când Joudkaite compară învârtirea cu a privi pe fereastra trenului, îmi aduc aminte de bucuria călătoriilor cu trenul copil fiind – se închide apoi simetric cu uvertura din Funny Girl.
„A fost provocator, se întâmplau multe, părea aproape imposibil fizic. Faptul că a continuat să fie provocator întreaga oră e fascinant. Nu e ceva ce am înțeles foarte bine, dar poate că asta e frumusețea. Nu am putut urmări povestea, dar vizual a fost fermecător. Nu poți să te învârți așa, să faci asta, e aproape imposibil”, spune Ajay Naqvi, care uneori merge la spectacole de dans contemporan cu prietenii.
„Minunată. Când vezi spectacol după spectacol câteva seri la rând, totdeauna îți rămâne, mai degrabă decât memoria unei mișcări, o stare. Și e genul de piesă pe care o duci mult cu tine și care te duce în același timp în propria copilărie, în propriile stări, și, ceea ce e până la urmă lucrul minunat al teatrului și lucrul special al dansului, te poartă. Și în același timp îți forțează un pic imaginația de a te pune în pielea personajului. Găsești o adâncime dincolo de complexitatea mișcării sau de omogenitatea ei. E o structură care folosește mijloace minimale pentru a-ți da un set răvășitor de sentimente tocmai pentru că provocarea e în tine, nu doar pe scenă. Mi-a plăcut foarte tare. E, cum spuneam, memorabilă”, spune Andrei Țărnea.
Cum se poate învârti o ființă umană atât de mult timp, o întreb pe Lora Joudkaite. „Nu știu răspunsul la întrebarea asta. Nu știu ce înseamnă să nu te învârtești. Fac asta din copilărie. Ideea de a vorbi ne-a venit la repetiții. Rashid [Ouramdane] mi-a spus „vorbește pur și simplu”. Apoi am început să mă rotesc și să vorbesc și să explic, să mă întorc în copilărie. E foarte intim. Sora mea a văzut spectacolul în Lituania și mi-a zis „bine măcar că nu mi-ai spus numele. Asta e povestea noastră, de ce o spui?” Am vorbit mult, Rashid a scurtat textul și apoi a trebuit să îl învăț. L-am spus în engleză, germană, îl învăț în franceză pentru turneul în Africa. În rusă. Barele care se învârt au fost ideea lui Rashid, dar nouă ne sunt prietene. Se învârtesc cu noi, lumea se învârtește, Pământul se învârtește, eu mă învârtesc. Pentru mine e un simbol, e metal, mașină, iar eu sunt o ființă umană. Pentru mine despre asta e vorba”.
Annie Hanauer nu vorbește „direct publicului, dar simt că am o conexiune directă cu el, împart multe cu el prin concetrarea și mișcarea mea. Sunt elemente din personalitatea mea în ele, sunt volubilă și nu neapărat „serioasă”, dar sub toate astea există ceva adânc, cu sens. Pentru mine, mai ales [momentul] Nina Simone are multe straturi de emoție și un sunet incredibil, vocea ei construiește tot acolo, e plăcut să lucrezi cu așa ceva. Am șimțit o concetrare antrenantă din partea publicului, erau cu noi și a fost o plăcere să fiu aici, pentru noi turneul începe bine”.
„Uneori mi se spune [despre braț că nu arată ca o proteză pe scenă] și nu știu, nu prea îmi vine să cred. Pentru mine, e parte din cine sunt și nu mă gândesc la asta. Corpul meu îmi dă o perspectivă unică. Uneori vezi doar un dansator”. Și asta e tot ce e, de fapt, de văzut.
*TORDRE de Rachid Ouramdane a fost spectacolul invitat special în Sezonul de dans, cu prilejul FranceDanse Orient-Express România, joi , 2 noiembrie 2017.
**Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017
Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.
#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB
Text de Roxana Grămadă