Praf de stele și unicorni în „37 de minute de make believe”
de Roxana Grămadă
Andreea Novac nu e o dansatoare obișnuită. Te primește la spectacol, te invită să te faci comod și te roagă să o aștepți. Vine imediat. Și în timp ce publicul mai degrabă feminin intră în ritm cu „Oh! Darling„ (te rog, crede-mă) a lui Beatles, Novac dispare după cortină și își schimbă hainele de mămică dusă la sală, inclusiv jeanși și adidași, cu o pereche de șosete roșu aprins, pantaloni de yoga în culorile curcubeului și o bluză verde închis.
Apoi începe să vorbească. În spectacolul Andreei, la început e cuvântul, care proclamă regulile spațiului. „Nu există cer, vodca și durere”. Nu există nici emoții, susține ea, dar mai târziu înțeleg că vrea, probabil, să spună că nu există emoții în acel moment. Apoi trece de la cuvânt la acțiune, anunță mișcarea și o execută. Treptat, ajunge la viteza de dans exclusiv, dar trecem prin spații tranzitorii.
Cum ar fi niște echivalente corporale pentru „ce n’est pas une pipe” a lui Magritte. După ce își anunță dansul, Novac îl definește mai întâi drept ceea ce nu este și scoate asta din spațiu, ca să facă loc pe podeaua albă pentru ceea ce, de fapt, este. „Acesta este Rio de Janeiro din față. Și acesta este Rio de Janeiro din spate”, spune direct, stând cu corpul drept și brațele amplu deschise, ca statuia. Râsete înfundate se aud ici și colo. Pune chiar în scenă și stângăcia propriilor ore de balet clasic și publicul i se alătură în amuzament.
Abia apoi izbucnește corpul atletic al Andreei Novac în dans, alternând sprinturi de cadet cu mișcări angulare, descompuse, cu plutire, dar mereu în dialog cu publicul. Când conexiunea e deplină, îndrăznește comuniunea prin coregrafie transmisă telepatic, devine medium pentru dorințele publicului. Corpul e jucăuș, ireverențios ca un cățeluș la soare, apoi flutură, curge, se rostogolește și se stivuiește și m-am surprins mișcându-mă în scaun, intrându-i în ritm.
Imediat însă își trage sufletul și comută în conversație, cu un torent de întrebări care invocă senzații, de la tălpi pe nisip fierbinte, la iarbă udă de rouă, la îmbrățisări care îți pârâie oasele. Încă mă gândesc la o vară cu plaje firebinți când o vâd aplecată peste trei ventilatoare ca asupra unor tobe ritualice, suflând nori de sclipici roz, stacojiu și auriu în vânt. Și apoi, ca un unicorn, dispare.
„M-a surprins. N-am venit pregătită pentru ceva anume. Partea vorbită m-a luat prin surprindere și mi-a luat mult să mă ajustez la ea“. „Nu mă așteptam la parte vorbită, dar mi-a placut“, spun două prietene, prima oară la un spectacol de dans contemporan.
„Chiar mi-a plăcut mult. Atmosfera, performance-ul, m-a făcut să îmi pun întrebări despre viață, despre a trăi în moment”, spune Johan, jumătatea olandeză a unui cuplu îndrăgostit. Diana, jumătatea română, îl completează: „Mi-a sugerat că nu există emoție, dar până la sfârșit am uitat. A fost foarte puternic impactul de la sfârșit, ce a spus, întrebările, le-am simțit pe pielea mea. Și sclipiciul. M-am gândit la tot ce e mai frumos. La dragoste. La felul în care el face lucrurile să fie… N-am putut să mă abțin să nu plâng”.
„Mi-a plăcut Andreea ca persoană. Și diplomată, și sensibilă, observ că povestea se construiește împreună cu publicul. Mă gândeam când umblam descuță pe nisip. Foarte naturale improvizațiile“, spune altă Diana, tunsă periuță și foarte cool cu puloverul ei tricotat. Prietenul ei, Dan, o urmărește pe Andreea de mulți ani. „Am simțit și partea de deconstrucție, dar și-a transmis mesajul de make believe, erai in interiorul ei“. Iar „sfârșitul a facut-o sclipitoare și pe ea, și spectacolul“, mai spune Diana.
Încă sclipitoare în spatele scenei, Andreea Novac e bucuroasă de ce a produs spectacolul în publicul serii. „Puterea mea cea mai mare este să imaginez. Mereu mi s-a spus că sunt o visătoare. Creez tot felul de lumi. Emoția apare dar nu e neapărat miza mea, ci tăvălugul ăsta de întrebări care aduc răspunsuri care se confundă, se suprapun și nu mai distingi ce e realitate și ce e … oricum așa ne amintim, nu ne amintim cum a fost, ci cum avem nevoie să ne amintim“.
*Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017
Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.
#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB