de Maria Comandașu
Fericirea și-a schimbat domiciliul – nu mai e de găsit în Strada Speranței, la parter. Poate stătea acolo doar cu viză de flotant sau poate așa e ea, nestatornică. O gipsy-hipsteriță care joacă pe degete răbdarea și speranțele noastre. Uite-o, nu e.
În Camera 0001, spectacolul de dans semnat Simona Deaconescu, parte a proiectului Fabrica de Vise, fericirea își alege singură rolurile. Prinși într-un miraj al propriilor iluzii, dansatorii oscilează constant între vis și realitate, călcând adesea în ”pătratul fericirii”, bucata a unui șotron imaginar în care cercurile și toate recurențele au fost anihilate. Tot ce a rămas e liniar, cursiv și singurele sinusoide aparțin trupurilor mercenare.
Ne dorim iubire, dorim să nu mai fim singuri, ne căutăm sensul în ceilalți, suferim, suntem respinși, îngenuncheați, orbiți – însă întotdeauna, asemenea atleților de cursă lungă (de unde și simbolistica numerelor de pe tricourile dansatorilor) ne ridicăm și încercăm din nou, forțându-ne musculatura inimii. Echipa formată din cinci performeri – Răzvan Stoian, Dragoș Istvan Roșu, Irina Ștefan, Alexandra Bălășoiu și Vlad Merariu – reușește să adauge propriile tușe compoziției, dansul contemporan acționând ca un liant între povestea derulată pe ecran și sentimentele resimțite de fiecare trup în parte. Micile scăpări ale sincronului sunt absorbite de viteza și fluiditatea mișcărilor. Dansatorii acoperă spațiul, îl înțeleg, îl cuceresc prin mișcare și energia se transmite în public.
Muzica semnată Rolf Ono susține corespunzător compoziția – sunetul lumii nu e decât în videoclipuri dulce și filtrat, pe când realitatea are o muzică alertă, copleșitoare, brutală chiar. Trebuie să îți găsești propriul ritm în toată nebunia, nu e niciodată prea mult timp de introspecție și respiro. Glasurile copiilor și secvențele din grupajele de știri sunt resimțite ca ancore către prezent.
Frazele de mișcare se desfășoară în decorul visualurilor marca Cătălin Nicolescu și Codrin Iftodi. Proiecțiile au propria lor coregrafie, în care umbrele suplinesc dialogul, lăsând asupra publicului un efect similar punctelor de suspensie.
”Luptăm pentru fericire sau pentru ceea ce credem noi că înseamnă fericire. Uneori suntem sportivi pe un teren alunecos. Avem numere pe spate și pe față și în cap și în suflet. În Camera 0001 ne permitem să fim imprevizibili. Tot ce se întamplă între noi e un conflict imens pentru că ne iubim imens. Nu vrem să impresionăm. Cea mai mare dorință a noastră este să reușim să fim sinceri. Și nu acceptăm compromisul, ne dezgolim complet. Dansăm cu corpul tensionat, cercetăm forma sa alterată, radiografiem până la organe şi dincolo de organe, căutăm în memoria afectivă, colectivă şi individuală, pentru ca în final să găsim o cale cât mai sinceră de a ne exprima. Suntem muncitori mici într-o mare fabrică de vise dar trișăm din când în când și introducem în lotul zilnic visul nostru cel mai intim”, spune Simona Deaconescu descriind spectacolul care a avut premiera la Centrul Național al Dansului.
Soarta zilierilor este mereu aceeași. Chiar și a zilierilor într-o Fabrică de Vise – realitatea lovește de fiecare dată puternic și la sfârșitul programului, când toate confetti-urile visului se risipesc, rămân doar intenția și speranța către un mâine mai darnic. Muzica se oprește, umbrele se pierd în lumină și trupurile dansatorilor respiră eliberate ca dintr-un coșmar. Scăldat în aplauze, pătratul fericirii își contopește perimetrul cu sala CNDB. ”Că toate care sunt și par/ sunt doar un vis într-un vis doar”- adevărul e mereu în pipa lui Edgar Allan Poe.