Purgatorio & Paradiso
- Proiecție de film
Info
Inferno, Purgatorio, Paradiso este o trilogie ambiţioasă inspirată de Divina Comedie a lui Dante. Caracterizate de o estetică radicală câteodată, dar întotdeauna disciplinată, spectacolele din această trilogie nu au termen de comparaţie în creaţia anterioară a lui Castellucci şi au lăsat impresii de durată asupra publicului.
Cu Purgatorio, artistul pune în scenă expresiile cele mai secrete ale subconştientului. Credinţa sa este că Purgatoriul se află în realul brut al vieţii de zi cu zi, în activităţile cotidiene plictisitoare impuse asupra noastră de vocaţia de sclavi ai rutinei, repetând constant aceleaşi gesturi; în spectacol, imagini intense protejează spaţiul domestic de realitatea tulburătoare a existenţei. Stilul profund vizual şi visceral al spectacolului, punctat de provocări aduse simţurilor spectatorilor, reuşeşte să transforme textul lui Dante într-o experienţă trăită cu adevărat.
Paradiso încheie trilogia cu o instalaţie intimă prin care grupuri mici de spectatori sunt trimişi într-o călătorie pentru găsirea paradisului.
După ce şi-a încheiat studiile în arte plastice la Bologna, Romeo Castellucci a înfiinţat în 1980 alături de sora sa Claudia şi soţia sa, dramaturgul Chiara Guidi, Socìetas Raffaello Sanzio, companie în cadrul căreia a dezvoltat o artă scenică originală, la confluenţa teatrului, muzicii, picturii, operei, artei video şi mecanicii. Spectacolele sale se bazează la fel de mult pe o parte artistică foarte elaborată cât şi pe cea mai recentă şi sofisticată tehnologie pentru a atrage publicul. De fiecare dată, se urmăreşte crearea unui limbaj scenic al cărui adevăr este revelat prin energia corpurilor, prin prezenţa concretă şi vitală a materialelor, mişcării, sunetului şi elementelor vizuale, toate puse în scenă pentru a da naştere unui sens în ochii spectatorilor. În anii ’90, a creat spectacole pornind de la texte clasice şi epopei – Gilgameş (1990), Hamlet (1992), Orestia (1997), Călătorie la capătul nopţii (1998) şi Iulius Caesar, după Shakespeare (2001). Apoi, a demarat un proiect de patru ani – Tragedia Endogonidia – un sistem de reprezentări ale lirismului suferinţei care, ca un organism viu, se transformă în spaţiu şi timp în funcţie de drumul pe care îl parcurge de-a lungul oraşelor europene alese ca itinerariu pentru spectacol.