Prelegeri grave (1)

Info

Grav – “Care este extrem de important prin consecințele sale neplăcute, care poate avea urmări rele; Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. Foarte serios, solemn, adânc” (DEX online).

De ce „Prelegeri grave”? Pentru că doar un mix dubios între acțiuni de tip terorist (de care mă fac vinovată) împotriva inconștienței zgomotoase în folosirea limbajului, dar pentru un delir verbal asumat și deschizător de lumi, comunicabile sau nu, combinate cu bravadă, depresie și (auto)ironie mai poate da măsura legăturii cu totul speciale, intime și conflictuale, pe care o are limbajul verbal (la pachet cu toate sistemele de comunicare și semnificare pe care le poate dezvolta) cu arta dansului contemporan, de când există ea și, mai ales, acum&aici.(Cine s-a plictisit, să sară direct la penultimul paragraf).

Oscilând între deziderat și capcană, buna articulare pentru o cât mai bună comunicare a fost dintotdeauna preocuparea artiștilor care activează în dansul contemporan. Raportarea obsesivă la comunicare a ajuns să definească și redefinească această artă (chiar și în momentele în care se autodeclară incomunicabilă). Trecând cu bine de Jérôme Bel, dansul contemporan (la bază – mișcare în timp și spațiu) a ajuns sistem de semne și text verbal, literal – text vorbit prezentat în logica unui spectacol de dans. Tot el a integrat în economia spectacolului discursul filozofic și chestionarea. Acum se preferă mai degrabă să se vorbească despre proces sau practici, mai puțin despre spectacolul propriu-zis. Pentru că articularea cu precizie poate transforma arta aceasta evanescentă & necomodificabilă (!) în ceva numit, clasificat, devenit parte din piață etc. Iar cei mai buni vorbitori despre dansul contemporan sunt chiar artiștii. Oare de ce? Și cei mai mișto sunt cei care ajung să-și inventeze propriul limbaj. Iar, oare de ce? Și când nu e limbaj verbal de jur împrejurul experienței artistice, e coregrafie sau score sau task cu rol de pre-scriere. Dar cel mai interesant e atunci când chestia asta cu limbajul e înțeleasă ca gândire și e integrată mecanismului de producere a mișcării. O mișcare gândită, mai puțin în sensul de prestabilită, cât ca o gândire în acțiune. Omg, însăși faptul că pot activa ca performer și ca teoretician, deopotrivă, mi se trage tot de la dansul contemporan (și odiseea sa cu limbajul).

Această artă a prins o identitate proprie undeva în intervalul dintre anii ’30 și anii ’60, s-a transformat grav în anii ’90, iar acum suntem în plină articulare a unei noi paradigme care se întâmplă deja de câțiva ani și, de fapt, în ultimii 20 de ani, schimbările se petrec în dansul contemporan mai ceva ca salturile tehnologice în era digitală.(Deși se poate ca direcțiile de schimbare să rămână doar două și fără număr să fie doar modalitățile de a vorbi despre ele). Dansul a devenit și un bun catalizator pentru alte arte contemporane, a devenit asociat cu gândirea contemporană. În sensul bun.

(Adică aici) Dar atitudinea vag contradictorie din chiar interiorul artei a încurajat prejudecățile (care, ce sunt ele decât 10% realitate și 90% ficțiune) sau, mai grav, amestecul cu de toate, coincidențele fericite sau nefericite. Acum și aici, parcă, mai accentuat decât orcând și aiurea, poți auzi sau chiar poți spune cele mai enorme chestii: e dans-dans sau e cu text?; e dans sau e performance?; e lecture (performativ) sau e spectacol?; mai puțină vorbă/teorie, mai multă acțiune; dans conceptual; non-dans; să fie discuții după spectacol, dar să fie cât mai relaxate; dramaturgul e cel care vine cu teoria și gânditul; dansatorii sunt ca niște curtezane, au o desăvârșită știință a corpului și, implicit, a felului în care se poartă; experimental; noi încurajăm experimentele; concretizarea abstractului unor artiști prin concepte facile, pentru public; operă de artă, scuze, creație, scuze, producție artistică, produs, nu, proces, poate, scuze… aaa, nu știu cum să-i spun; coregrafie adică mișcare continuă și fixată; (într-un dialog, dacă nu chiar în aceeași propoziție) – sinele, esența, eliberarea și emoția autentică și jargonul de tip – practici, la spațiu, performativitate, score, artă politică, sfânta asumare, sfântul context, sf. feedback, layer-ing, mișcare abstractă/nonfigurativă, textul care devine atmosferă, lucrul în proximitate, corpul care gândește, chestionarea sau complicarea spațiului performance-ului prin ritual și al ritualului prin performance, black box, fake-uire, lucrul cu invizibilul, prelegeri grave etc, etc.

Desigur, gradul de enormitate variază în funcție de context, de subiectul de referință și, mai ales, de prezența sau lipsa intenției. Și, desigur, atunci când există și cea mai mică urmă de conștientizare (pentru că în dansul contemporan regula numărul 1 este awareness-ul), totul e, nu-i așa, mult mai drăguț. Și mai grav!

p.s. Voi vorbi și despre ‘pop music’, un concept mișto care permite o bună organizare a istoriei dansului contemporan. Vom vorbi despre multe lucruri. Sau nu vom mai scoate un sunet.

Adriana Gheorghe combină activitatea de performer cu cea de teoretician. A scris texte despre dansul contemporan on&off timp de 12 ani. În ultima vreme scrie doar când există o urgență. Mai mult, preferă să livreze teorie într-o manieră activă și afectivă. În 2014, a inițiat, la Zona D, Speedating-ul, un mix de lecture și atelier care concretiza conceptul de ‘întâlnire’ și posibilitățile lui în dansul contemporan. A participat la research-uri conduse de Keith Hennessy, Jonathan Burrows și Mårten Spångberg. Este și un produs hibrid al fostului CNDB. În ultima vreme preferă cadrele conceptuale care permit formarea reciprocă și lucrul în proximitate. E parte activă din Laboratorul de Practici Comune de la CNDB și din Room -1 (proiectul perfect). A prezentat la CNDB, MNAC și ZKM-Karlsruhe lucrări solo sau în colaborare cu Alexandra Pirici, Andreea David, Jan Ritsema, Simone Forti, Christine De Schmedt, Nicoleta Enache și Atelier 35. În prezent,colaborează cu Ingrid Berger Myhre și continuă colaborarea cu Alina Popa, Andreea David, Nicoleta Enache, Larisa Crunțeanu&Xandra Popescu. Lucrează ‘cu invizibilul’ și ‘cu limbajul’. Și cu întâlnirea dintre cele două.