Centrul Naţional al Dansului. Pune-ţi o dorinţă!

Info

Martie, 2005. Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) e înfiinţat, pe hârtie. N-are buget şi nici sediu, ar trebui să i se dea o serie de săli aflate în administrarea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, dar directorul MNAC tergiversează semnarea actelor. Întrebată despre buget, Mona Muscă, ministrul Culturii, răspunde:
“Ce subvenţii?! Vor participa cu proiecte la Fondul Cultural, ca toată lumea!”.

Ianuarie, 2011. Mandatul de director al lui Mihai Mihalcea s-a încheiat, iar el nu vrea să continue ca manager. De la an la an, bugetul Centrului s-a micşorat. În decembrie 2010, o adresă din partea conducerii Teatrului Naţional Bucureşti solicita CNDB să elibereze spaţiul, în vederea începerii unor lucrări de construcţii.

Noiembrie, 2005. Concursul pentru directoratul CNDB e amânat şi contestat, o serie de memorii semnate de coregrafi români şi manageri străini acuză ministeriatul lui Adrian Iorgulescu de favorizare a unuia dintre candidaţi, reprezentant al aripii conservatoare a dansului.

Ianuarie, 2011. Va fi un nou concurs de management, dar nu se ştie când şi cum şi dacă nu cumva o nouă bătălie va fi de dat.

Au trecut cinci ani. Instituţional, s-ar părea că dansul contemporan e aproape în acelaşi punct în care era în 2005: cu un management sub semnul întrebării, teoretic fără un sediu.

Vă invităm în această vineri la o dezbatere despre trecutul şi viitorul Centrului Naţional al Dansului, despre ce-a fost bine, ce-a fost rău şi ce mai e de făcut. În ce fel şi-a îndeplinit CNDB misiunea sa de instituţie publică? Ar trebui dansul contemporan să fie un fenomen mainstream? Cui se adresează şi cui ar trebui să se adreseze el? Care a fost, până acum, plus-valoarea Centrului în peisajul artistic actual?

Dacă ar fi să ne punem cu toţii, spectatori şi artişti, o dorinţă legată de Centrul Naţional al Dansului, care ar fi ea?