Carte Blanche/ Adriana Gheorghe şi Andreea David

Info

Mă cheamă Adriana. Sunt șomeră de nici nu mai țin minte bine cât timp. Am închis, pe rând, varii pagini de cultură sau chiar ziare (Ziua, Gândul, Cotidianul). Ultima dată m-a plătit un muzeu de artă contemporană din Germania (ZKM în Karlsruhe). Iar în România, ultima dată am luat un salariu de la Adevarul, cred, de unde am fost dată afară după o săptămână de lucru. Ah, scuze, a mai fost după aceea o aplicație la CNDB pentru un spectacol cu Alexandra Pirici (Resurse umane – Divertisment melancolic), doar că în acel context mai mult am dat decât am luat. Pentru decor, lumini ș.a. CNDB-ul nu mai avea spațiu de prezentare. Nu era un an bun de făcut spectacol. A mai fost și un mic research plătit pentru o carte care se anunța interesantă – Despre istoria CNDB. Dar proiectul a rămas, în cel mai bun caz, suspendat. Suspendat e un cuvânt cheie în această perioadă.
Ultimii doi ani din viața mea au fost mai degrabă suspendați. Mi i-am petrecut mai ales privind fereastra, lumina albă și joasă de iarnă, lumina de seară continuă din casa mea care nu știu de ce nu cunoaște dimineți, ascultând dincolo de fereastră dialogul muncitorilor care construiesc în fiecare primăvară încă un etaj în blocul meu, privind un dulap preferat din lemn de cireș (și lumina care face ape pe suprafața lui lăcuită), privind umbrele lăsate de lumină pe pereți, privind pereții – alb crem lăptos rece, privind, cel mai des, fericirea drept în față; citind, mult, tot ce am amânat de-a lungul timpului și, de la un timp, citind un singur autor, necontemporan, cu o minte și un stil devoratoare și care a scris enorm (inclusiv introduceri exhaustive la mai toate textele lui). Mi-am scos o ultimă măsea de minte și au fost complicații. Apoi o vară întreagă m-am chinuit cu o intoxicație bizară (am plecat după doar câteva ore din Vamă din pricina ei), care apărea năvalnic, inclusiv pe pielea capului, și dispărea ca și cum n-ar fi fost, după o logică care a scăpat diverșilor medici specialiști. Mi s-a sugerat că ar putea fi o reacție la ceva stresant, cum ar fi căsătoria. E drept că a dispărut după, dar tot nu cred că e de la asta. Apoi a început stomacul, mai exact o disfuncționalitate digestivă agasantă care mi-a alterat temperamentul altfel pătimaș dar dulce, cald. Atunci am devenit cu adevărat ipohondră. Mese fixe, gătit zilnic, nenumărate medicamente și diete. Până când m-am plictisit și am uitat de disfuncționalitate (ah, unul dintre gastroenterologi mi-a spus că e de la încălzirea globală). Apoi sinuzita (nimic metafizic aici, orișicât m-aș strădui), apoi viroza noastră, a tuturor. A mai rămas tusea. E seacă și interesantă. Ajută la selecția naturală a convorbirilor telefonice.
În tot acest timp, Andreea a fost plecată din București. Am vorbit la telefon. Ea despre călătoriile întreprinse pe bicicletă, uneori aproape zilnic, prin diferite orașe, eu despre cum se deplasează lumina prin dormitor. Alteori, ea despre aplicații la masterate teoretice și eu despre body art, despre cum viața mea e, de fapt, o artă crudă.
În decembrie anul trecut a revenit în București și am început să lucrăm. De plăcere și pentru că ni s-a oferit spațiul fizic necesar căutărilor în arta performance-ului. Două săptămâni de research la WASP și apoi aproape două luni pline la CNDB pentru că Vavei Ștefănescu i-a plăcut cum suna proiectul. Nu este un proiect produs de nimeni, nu ne plătește nimeni pentru elaborarea lui. Sunt și nu sunt o privilegiată, o răsfățată și o ratată de 36 de ani, în egală măsură. Sunt o întreținută. Ca să fac artă… Și, firește, că îmi tot spun că e doar temporar, dacă apare și cea mai mică urgență, aceste lucruri nu se vor mai povesti. Mă voi angaja oriunde, urgent. Strict pentru salariu. La librărie la Bastilia, la Atelierul mecanic, la realitea.net. Și va reveni schizoidia.
Să nu uit, înainte de asta mă jurasem că nu mă mai apropii de performance, nici măcar să nu mai scriu despre. (Adică ori supra expunere ori stau în casă și citesc și mă conversez strict cu cei mai buni 2,3,4 prieteni – nici nu-mi trebuie, literal, casa de lângă pădure a lui Ionuț Chiva, am apartamentul meu de lângă Dinamo și când se aprinde nocturna, razele sunt albastre și, într-un anume fel, chiar mă vizitează extratereștrii).
Declanșatorul inițial a fost a-nu-știu-câta-și-sper-ultima-mare-mobilizare pentru CNDB în fața MCC. Atunci am stat o zi și o noapte încontinuu (cu pauze scurte de pipi și mâncat pe fugă) să scriu un text de aproximativ 20 de pagini despre ce înseamnă CNDB pentru mine și, în general, la ce folosește el. Apoi au urmat niște surprinzator de inspirate cursuri ținute de Sergiu Matiș și Mila Pavicevic în toamna anului trecut în cadrul festivalului Explore, organizat de WASP. Și răul a fost făcut.”

Deși umblă zvonul cum că dansatorii contemporani au cam părăsit Bucureștiul (sau dansul contemporan), la CNDB e cerere foarte mare. M-am luptat cu disperare, până când m-am înțelepțit sau doar m-am plictisit, cu infinite condiții de imposibilitate să se alinieze astrele astfel încât eu și Andreea să ne aflăm în același spațiu în același timp, eventual mai mult de o oră, să fim amândouă sănătoase, odihnite, neîntrerupte de portar, cu bună sau rea dispoziție și cu profesionalism. Uneori cu mici momente de grație.

Andreea
E arhitect. Acum e si performer. Adică supraviețuiește și chiar trăiește din banii câștigați de pe urma colaborărilor cu câțiva artiști străini. E într-o continuă căutare. Se aruncă în lucruri cu patima copiilor, până la uitare de sine. În multe lucruri, eventual în același timp. În paralel cu piesa noastră work in progress, Andreea a colaborat cu Mădălina Dan la laboratorul de performativitate (uneori lucra 4 ore acolo și continua 4 ore cu mine), a prezentat la Viena și prin Germania, de câteva ori, un spectacol la care colaborează cu Doris Uhlich și alți 19 dansatori, more than naked. Acum e în rezidență la Rotterdam, iar când vom prezenta Duet la CNDB, ea va fi, de fapt în București pentru că, întâmplător, va fi în rezidență la WASP, unde va lucra la un proiect de research împreună cu Ingrid Berger Myhre.
În urmă cu doi ani, Andreea a fost bursieră ImpulsTanz (tipul de experință formatoare decisivă). Când a revenit în București, a încercat să-și creeze contexte în care să continue practicile deprinse la Viena. (Adică a aplicat la Zona D, singurul spațiu de research existent în acea vară în București). Fără succes. Avea de ales să se reîntoarcă la un job full time și să-și poată plăti chiria (ea are de plătit așa ceva) sau să se întoarcă acasă la Reghin și să facă planuri de aprofundare a statutului de performer sau de altceva. S-a întors la Reghin și s-a dovedit o decizie bună. După o bursă la Montpellier în toamna anului trecut, a decis să facem în așa fel încât să concretizăm cadrul nostru de lucru împreună, bazat pe research, improvizație, feedback, multă libertate, lucrul individual la câte un solo într-un frame temporal și spațial împărtășit cu mine. Ea a venit cu interesul pentru lucrul cu score-ul, pentru maratonul de improvizație solo cu limită de timp, eu am adus dependența de exercițiul cosmologiei personale (deprins de la Sergiu Matiș), exercițiile dramaturgice, lucrul cu limbajul grav, subiectele grele și soluțiile performative mici. Ideea era să împărțim spațiul, timpul și metodologiile dar să lucrăm la proiecte individuale solo. Totul s-a dus de râpă când eu am propus să schimbăm puțin și să lucrăm la un Duet… Andreea e prin excelență adepta improvizației, a lucrului aici și acum, a intuițiilor organice, din interior, de la fața locului – în spațiu, adică. Eu fac scenarii pe hârtie, am „gata” totul înainte să ne apucăm de lucru. Testez și retestez idei în minte. Ea îmi întrerupe dialogul interior cu fraze de tipul – vedem mâine, vedem în spațiu. Întreabă-mă același lucru mâine, acolo.
Ca artist este intersată de context și, după propria formulare, de „felul în care spațiul devine resursa unei acțiuni viitoare”.
Cam aici se încheie detaliile autobiografice. Aici, pe hârtie și doar din perspectiva mea. Altceva urmează în spațiul performativ.
„Duetul” nostru își propune tentativa, pradoxală, de a aduce în discuție, în spațiul public și performativ subiecte atemporale sau desuet de necontemporane, foarte greu până la imposibil de formulat cu voce tare, care preferă să rămână la adăpostul minții și față de care limbajul actual are mari rezerve și jene, în același timp subiecte nu mai puțin relevante și prezente în gândirea noastră. Dar oare la ce fel de prezență (performativă) obligă ele în spațiul scenei? Întrebări grele și soluții performative m ici, light, sau nu, lucrând de fiecare dată cu limitele și cu transgresarea mediului de expresie folosit.
Este despre acel proces continuu de a face vizibilă și a aduce în prezent (un prezent continuu) atmosfera aventuroasă a două minți aflate într-un dialog înțeles ca duet în timp și spațiu.

Un spectacol work in progress de Adriana Gheorghe și Andreea David după o idee de Adriana Gheorghe