Știri

10.3.2011

back

CNDB, care-i treaba?

CNDB, care-i treaba?

Am început să scriu acest text imediat după anunţul sec de la ultima Sâmbătă Sonoră:

“Acesta este ultimul eveniment din Sala Rondă!”

Aşadar, ceea ce se anunţase şi se repetase de prea multe ori, tocmai se întâmpla. Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) îşi pierde sediul actual. CNDB şi dansul contemporan românesc intră din nou în provizorat.

Încercând să plaseze în timp un eveniment important care avusese loc în lumea dansului, memoria a jucat feste coregrafilor din altă generaţie, făcându-i să invoce cutremurul din 1977 drept punct de demarcaţie între două perioade. Înainte sau după cutremur? a devenit, astfel, titlul unui proiect recent al CNDB. Aproape fantomatic, cutremurul revine şi devine motivul principal în numele căruia CNDB trebuie să evacueze spaţiul actual din clădirea TNB. Sau, în termenii directorului TNB, Ion Caramitru, “anul acesta se anunţă sezon de cutremure ”. Nu putem decât să-i dăm crezare!

Ca pentru orice spectacol, evacuarea CNDB a avut parte de mai multe repetiţii. Mult prea multe. Repetiţiile au folosit masiv material dramatic şi au epuizat deja multe registre de expresie : indignare, refuz, victimizare, revoltă, iar acum s-a ajuns la acceptare.

După anunţul de la Sâmbăta Sonoră, s-a stins lumina şi brusc am început să-mi amintesc tot felul de spectacole care au avut loc în Sala Ronda şi la CNDB, în general. Am început să mă gândesc la scurta, dar agitata existenţă a CNDB şi am încercat să găsesc o legătură cu un text publicat de mine acum patru ani, într-o revistă germană, care se intitula, parafrazând o lucrare a artistului vizual Mircea Cantor, The landscape is changing. Şi peisajul s-a schimbat. Vizibil. Dar nu neapărat în direcţia optimistă pe care o propuneam în acel articol. CNDB nu a produs replici instituţionale şi nici nu s-a produs mult aşteptata crăpătură în sistemul artei oficiale. Practica contemporană este percepută în continuare ca un corp străin şi tratată cu ostilitate de către autorități şi societate. Nu am să repet aici analiza din acel articol. şi nici şirul cunoscut de afirmaţii despre importanţa CNDB în contextul cultural local. Nici poveştile despre proteste, rezistenţă şi atitudine. Fără nostalgii. şi mai ales fără victimizare.

Programul pe care îl propun în aceste şase zile nu se doreşte o retrospectivă a CNDB. Işi doreşte, mai degrabă, să se adreseze momentului prezent, dar integrând anumite poziţii din trecutul CNDB, pe care le consider importante. Fără glorificare, dar recuperând, măcar la nivel simbolic, lucrurile remarcabile care s-au petrecut în aceşti cinci ani. Şi au fost multe!

Pentru mine, CNDB a însemnat discurs, cercetare, dezbatere, atitudine şi un spaţiu-platformă care a găzduit şi asumat o grămadă de proiecte şi poziţii fragile care nu-şi găseau locul niciunde.

Pe scurt, în afara faptului că a fost un spaţiu (unicul) de prezentare şi producţie pentru spectacolele de dans contemporan, CNDB şi-a înțeles şi dimensiunea politică şi socială, ca partener al timpului său într-un context dificil. CNDB îşi va continua activitatea, desigur, sub o altă formă. Asta este foarte clar. Dar ceea ce mă preocupa în aceste zile este care-i treaba(?) cu arta contemporană astăzi şi în acest context? Şi mai ales în ce condiţii?

Un anumit tip de discurs public cere insistent eficientizare şi profitabilitate, în mai toate domeniile. Asistaţii de orice fel trebuie să dispară sau să producă mult profit. Este un discurs tot mai prezent astăzi, care pare să fie singura logică acceptată oficial într-o societate tot mai puternic neoliberalizată. Cum ar trebui să se raporteze un artist la această nouă realitate din ce în ce mai lipsită de resurse şi care seamănă parcă tot mai mult cu o permanentizare a precarităţii? Militantism, autonomie, integrare în sistem, artă pentru artă, bani pentru artă, activism, rezistenţă, rezistenţă prin cultură, politic, anarhic sau ne salvăm, din nou, estetic? Sau pur şi simplu continuăm să fim artişti cum putem? Să fi trecut timpul artiştilor, iar acum este timpul managerilor?

Oare momentul nemaiîntâlnit de solidaritate s-a terminat pentru totdeauna? Este, într adevăr, sfârşitul tuturor iluziilor sau, dimpotrivă, un bun moment pentru a pune în discuţie noţiuni importante ca cele de spaţiu public sau serviciu public, dintr-o nouă perspectivă?
Vă invităm la şase zile dense de prezentări şi dezbateri.
Ultimele şi totodată primele!
Manuel Pelmuş

Making of se concentrează asupra construcției unei platforme deschise de socializare și dialog ce-și propune să încurajeze relațiile între subiecți, prin intermediul practicilor artistice participative. Principalul interes este de a vedea cum și cu ce mijloace legăturile și schimbul de informații între participanți ajung să genereze proiecte artistice. Making of este dedicat documentării etapelor intermediare, a surselor și metodelor prin care aceste proiecte iau naștere. Astfel, Making of dezvăluie procesul de cercetare, circumstanțele, ideile, atitudinile celor invitați, urmărind nu expunerea rezultatului final, ci activarea unui tip de practică cu posibil efect în viața reală a participanților. În acest context, Making of afirmă necesitatea redefinirii poziției artistului și a privitorului, precum și a experienței artei. Making of este deschis artiștilor, curatorilor, organizațiilor independente, precum și altor operatori culturali care sunt invitați să propună pentru o perioadă cuprinsă între 1 și 3 săptămâni realizarea unui proiect în spațiul Centrului de Introspecție Vizuală. Cei interesați să răspundă cadrului general al platformei pot trimite propuneri pe adresa [email protected].
Making of este o inițiativă a Centrului de Introspecție Vizuală (CIV), București. CIV este o platformă independentă de expunere și promovare a producției artistice contemporare. CIV functionează ca structură mobilă și de mediere ce-și propune să valorifice și să integreze într-un mod distinct în plan regional și internațional creația artistică locală. Având o dimensiune pedagogică, activitățile platformei urmăresc să modeleze diferit spațiul (social, artistic) împărtășit atât de producătorii culturali, cât și de publicul lor.