fbpx

Știri

15.4.2018

back

Catharsisuri pe bandă

Catharsisuri pe bandă

E o idee bună să te oprești și să asculți. Mai bine zis, să absorbi cuvânt cu cuvânt, imagine cu imagine, mesaje distilate despre viața ta. Trăiești, cumperi, vrei să te schimbi, încerci, iubești, e gata. N-o lua prea în serios, suntem toți ridicoli. Uite o scurtătură de o oră. Poate n-o s-o ții minte în detaliu. O să fie intens. Să detaliem.

Acum câțiva ani, muzicianul Cristian Fierbințeanu a văzut un interviu cu Woody Allen, după care se declară de altfel „turbat”, debitând despre cât de ridicol e astăzi să crezi, în marea schemă a lucrurilor, că există Dumnezeu. (Încă nu am găsit interviul, cum corect jurnalistic ar fi fost.) Deși sigur că nu dă Woody Allen prea mulți bani pe replica lui, Fierbințeanu a decis că are ceva de spus. Și așa s-a născut ideea unui spectacol.

A crescut apoi, alimentată cu depresia și umorul propriu și al prietenilor despre imensitatea universului. Lumea despre care credeam că e mare e doar o bucățică din cât e de fapt. “De 70 de milioane ori mai mare decât Craiova și tot Vasluiul” e mare după măsurătorile noastre, dar de fapt puțin față de incomensurabila realitate. Suntem atât de mici. Și asta, pentru Fierbințeanu, e ridicol. Mai presară niște versuri de Kanye West și începi să înțelegi starea de spirit.

Ce e de făcut când totul e vast și copleșitor? O variantă e să cauți tipare repetitive și să le simplifici păna la esență. Rezultatul e o oră de Saturday Night Live unde se întâlnesc Jason Silva, Monty Python și o Amanda Lear brunetă. Și vărul deștept și un pic plinuț al lui Fidel Castro’s, care și cântă. E cool.

Fierbințeanu își toarnă depresia galactică în videouri echivalente cu pumni în stomac. Mulțimi care se duc nicăieri, burgeri de petrol, manechini de plastic apar și dispar de pe ecran. După șiruri de compoziții vizuale a la Terry Gilliam și recitaluri robotice de mantre, îmi vine în minte scena clasică din The Life of Brian, când Graham Chapman predică libertatea de gândire unei mulțimi aparent lobotomizate. Spectacolul e o imensa reclamă la gândire.

Punerea în act a eternei și goalei preocupări de îmbunătățire de sine are umor și amar și pune, of, degetul pe rană. Intră în orice sector carte de dezvoltare personală și cumpără două idei principale în diverse declinări: prima, că poți face orice. Orice este posibil. Cealaltă, că trebuie să accepți cine ești. Limitele. Carcera. Când toate astea sunt explorate cu umor și muzică și mișcare, iubirea devine posibilă. „Să construim un viitor mai bun cum n-a mai fost vreodată”, spune ultimul cântec. Artiștii se privesc în ochi, într-un moment de reală conexiune.

„Am apreciat asocierea de ludic și subiecte și concepte serioase. Cred că prin umor, noi ca umanitate ne putem ajuta un pic mai mult unii pe alții. Mi-a plăcut cum au recunoscut că sunt ridicoli, toți suntem ridicoli în ce facem uneori.

Pe drum încoace am întâlnit un protest de stradă, autobuzul pe care trebuia să îl iau nu mai circula, așa că am alergat de la metrou la tramvai la autobuz, m-am gândit să iau un taxi, am alergat, am alergat, și am ajuns aici și ei vorbeau despre toate lucrurile astea, erau proiecții cu oameni alergând, căzând unii peste alții. Uneori alergăm fără să știm încotro sau ce vrem să realizăm. În cele din urmă e doar alergătură”, spune Julia Grace, o dansatoare itinerantă, care a aflat despre Centrul Dansului cu o lună în urmă, venind la un alt spectacol.

„Cred că e în primul rând un spectacol inovativ, cred că se vrea și o formă de protest vis a vis de ceea ce se întâmplă și în jurul lor, și în ei. Cumva, cred că e expresia căutarilor pe care mulți dintre noi le încercăm pe propria piele. De exemplu ideea de a ne depăși cumva condiția și de a căuta lucruri care sunt dincolo de materialitatea înconjuratoare”, spune Augustin, pentru a doua oară spectator.

După spectacol, Fierbințenii își completează unul altuia propozițiile, ca pe scenă, de altfel, despre planuri de viitor, public și viața lor împreună și mulțumesc CNDB pentru că închid sezonul. The Great scheme of things e în primul rând un album, acum pe final de bucătărie audio. Va exista și o producție video Și apoi, poate, o instalație. Lucrul la spectacolul din sezon i-a provocat să investească cu sens și mișcarea. Sună a recunoștință.

„-Eu cântam” „-și eu nu. Am apărut în viața lui, și dup-aia el în viața mea”. „-Am facut un cântec care se numește I have nothing to complain about, în 2001. De-atunci cântăm împreună”. „[Înainte] n-am cântat niciodată… ca orice om, în casă. Dar nici nu mi-am pus problema. Când faci o linie de voce ești foarte fericit.” „-Noi căutăm fericirea, asta nu-i o glumă”, adaugă Cristian Fierbințeanu, căutând microfonul. Pare că a găsit încă un vers pentru spectacol.

„Începe într-o mică măsură să conteze dacă lucrurile pe care noi le alegem să facem un spectacol din ele înseamnă ceva și pentru ceilalți, oamenii din jur rezonează sau relaționează cu chestia asta, dacă reușim să facem o întâlnire din asta, și dacă întâlnirea asta reușește să însemne ceva și mai ales dacă este un moment intens. Noi asta ne dorim de fapt, un moment intens. M-am născut, trăiesc pe bila asta rotundă sau sferică sau plată, cum cred unii, și am trăit o dată sau de mai multe ori un moment special, intens la o întalnire cu aceasta chestie care se numește Fierbințeanu”.

*Material realizat cu ocazia Sezonului de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017

Sezonul de dans contemporan CNDB – București în mișcare, 2017 este un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primăria Generală a Capitalei prin Centrul de Proiecte Culturale ARCUB.

#SezonuldedansCNDB #Bucurestiinmiscare #decesaCNDB #vazutlaCNDB

Text de Roxana Grămadă

Sari la conținut